perfect solitude

într-o singurătate lucidă mă tăvălesc 

trupul meu străluceşte tot mai palid prins în lumină ca într-o capcană

m-am trezit târziu în viaţa aceasta

de atunci mă opresc prin oameni doar  pentru o pauză scurtă de ţigară

iubirile îmbătrânesc prematur

încărunţite  amestecându-se cu praf

dispar mângâind curbele perfecte ale planetei

lovindu-mă puternic pe la spate la întoarcere

sunt vie ca o rană adâncă proaspătă

în faţa oglinzii ca pe o masă de operaţie

cu mâini de chirurg mă deschid

şi privesc în mine

până când mă prăbuşesc cu totul sub propria greutate

aici e un oraş pustiu 

cu fluturi ce mi se lovesc în diafragmă

ca într-o coardă elastică

cu vise negre întinse până spre periferii

ca nişte cabluri electrice care îmi alimentează 

tăcerile

doar odată să îţi treci degetele peste chipul meu

să simţi bucăţele de sticlă pictate desprinzându-se

să le auzi cum se lovesc de podea

în ţipete

iubirea ta vine ca o piatră  rostogolindu-se 

de undeva foarte sus

eu sunt aici eu cu ochii pot amorţi totul

eu sunt aici 

din gura mea cuvintele sar

ca nişte peştişori de aur

tu le prinzi le împleteşti şi tot ce îţi spun

e ca  o poveste şoptită înainte de culcare

iubirea ta vine ca un tsunami

eu stau întinsă pe ţărm cu pielea scânteind sidefie în aşteptare
iubirea ta vine
ca o furtună pe mare

afară totul a rămas la fel

înainte timpul săpa  în oameni

doar pe întuneric

acum el macină în soare inimi de cărbune 

le ascunde în buzunare descusute

sunt o păpuşă de paie în care

cineva înfinge ace

de o vreme durerea se răspândeşte uşor în mine

ca o veste rea purtată din gură în gură

până la o margine a uitării

albastre rătăciri

niciodată vreun anotimp  nu mi-a mai stat

lipit de piele ca acesta

strecurându-mi pe la încheieturi

păsări de gheaţă cu aripile ciobite
 în rătăciri  albastre

pe  străzi întinse ca nişte împreunări de ape  sub un oraş ruinat

fiecare vis are legat de el o piatră

cea mai grea piatră de până acum

m-a târât printre stânci prin coridoare lungi
în lumi prin care sângele vine de pe contrasens
umple inimi până la refuz
cu cărţi poştale
cu trupuri făcând dragoste pe ţărmuri de cenuşă
cu marinari aviatori alcoolici anonimi
umplându-şi pipele cu tutun cu aromă de femei goale ude
în ploi demenţiale sub ceruri întunecate şi străine 
uite un şarpe scuturându-şi clopoţeii
uite nebunii
jefuind  trupuri până la oase de orice scânteie
uite soldaţii adunându-se în jurul meu
încătuşându-mă pentru totdeauna de aceeaşi parte a baricadei


întinde mâna până la mine
şi scutură-mi de prin gene demonii
mai deschide-mi uşa odată şi lasă-mă 
prin mănăstiri să adun tăcere
să o las să se prelingă pe trupul meu
cum se prelinge ceaţa dimineaţa pe amantele întârziate
care îşi întorc spatele frumos decoltat 
de la iubiţii lor
şi pleacă pe străzi unde lumina a coborât prea devreme
să spele amprentele stacojii din aerul greu al unei noi zile

îmi place adesea cu vârfurile degetelor aproape arse
să întind pe podea conturul trupului tău
retuşat în fiecare călătorie printre oglinzi 
în care ţin captive
detalii pe care nimeni niciodată
nu le-ar mai putea ghici
să îl umplu cât să străluceşti
ca o explozie solară
 să te recunosc de la mii de planete depărtare
în orice prăpastie m-aş găsi

ca o femeie care nu-şi mai găseşte locul
în nicio lume veche sau proaspăt construită
lasă-mă să mă odihnesc ca după un maraton
printre chipuri vagi sterile
în căptuşeala celui mai dement vis al tău
să-mi simţi respiraţia caldă în dreptul inimii tale
să ne rotim în acelaşi cerc de foc
ţinându-ne cu dinţii unul de celălalt
până vom ajunge răvăşiţi pe marginea unei dimineţi
cu fulgi mari fosforescenţi lovindu-se în fereastră
cu trupuri împletite spic legate la un capăt cu un fir de aţă venit de nicăieri
înodat puternic de mâini pricepute

cu mine

lasă-mă să îţi căptuşesc cu dragoste

fiecare moment al zilei

să întind pânze albe deasupra oraşului

să acopăr cu ele toată singurătatea 

să mi se odihnească păsări negre care aduc veşti de la tine pe umeri

chiar de ar fi să mi se imprime cu totul în piele

cât timp cuvintele dinspre tălpi
mă înfăşoară

şi poate doar un pas de dans mi-e mai permis
să fac afară din mine

mereu te găsesc străin până când

îţi ridici ochii în lumină
şi mă scufunzi în atâtea mări  din care mă întorc
de fiecare dată mai frumoasă
până când îţi întârzii o bătaie a inimii

 cât să  reuşesc să te ajung măcar din urmă

să-mi şterg rujul de buzele tale

ştiu că dacă m-aş arunca cu totul în tine
ar trebui să învăţ să respir pe la vârfurile aripilor
căci nu a mai rămas acolo nici un spaţiu
pe care aş putea să-l umplu
să dorm goală cât timp tu  mi-ai uni toate punctele de pe piele
într-o constelaţie
să strălucim  în aşternuturi 

blinding light

gândeşte-te la felul în care doar eu cu umbra-mi 

dansăm goale pe holuri şi ne întindem aproape transparentele anatomii

în soare
la ţigara pe care degetele mele o mişcă tandru între buze
încercând să umple cu aroma aceea spaţiile goale
unde îmi cresc temerile ca un aluat ţinut la căldură
de fiecare dată când
întârzii să apari măcar atât cât să ştiu că
 dincolo de conturul  în care se amestecă atâtea culori
eşti la fel de adevărat şi de viu
ca o mână rece întinsă printr-o crăpătură menită să mă absoarbă
în realitate

gândeşte-te cum aşteptarea mă invită 
să păşesc tot mai aproape de o margine
uneori e o plajă şi întinderea furioasă a valurilor mai departe
alteori e pământ şi apoi dintr-o dată
întuneric adânc
dar de fiecare dată cineva îmi întoarce chipul în lumină
şi-mi arată în depărtare
un bărbat care simte
la fel ca şi mine


în mijlocul poemelor mele
vei găsi o lume nouă
aici cu ace de siguranţă stau prinse visele între ele
ca nişte vagoane a cărei singură locomotivă rămâi tu
 afară oamenii se adună deasupra noastră
ca nişte nori de ploaie
ne mai rămâne doar să ne învelim unul cu celălalt
şi să lăsăm câte un om să locuiască între noi
măcar atât cât să vadă
cum iubirea consumă trupurile
până la filtru
dintr-un singur fum

watch me shine

 în unele dimineţi  mă trezesc cu

 picioarele murdare 

cu ceaţa prelingându-se pe pulpe

ca şi cum în seri uitate

m-aş fi întors cu toată fiinţa în atâtea intersecţii

dar ce îmi mai rămâne
clipele de luciditate sunt incizii  prin care oamenii
se strecoară cu torţe în mâini
incendiind toate secvenţele
în care tu mai eşti

dar nu ştiu cu ce să încep poate că ochii mei

încă nu s-au obişnuit cu lumina

cu degetele tale 

răsfirându-se printre coaste
 fărâmiţând în pumni tot ce a fost înaintea ta
şi aproape că nu mai ştiu ce e iubirea
când tu îmi arăţi  mereu în soare  un alt chip al ei

 îmi ajunge să ştiu că
 întotdeauna oferi într-atât cât
să mă întorc mereu să zac pe un umăr de-al tău
şi să-mi pară că atunci când îţi treci degetele peste mine îmi laşi pe piele
fluturi de noapte
lasă-mă să tac şi goală să amorţesc pe hârtia ta
să mă îmbraci în legende şi la încheieturi să îmi prinzi
brăţări din constelaţii

winter sleep

vreau să cred că
au rămas doar câţiva paşi care ne-au scăpat prin tălpi

că tu  ţii strâns în pumni capătul de frânghie
pe care l-am aruncat până la tine

dacă ai reuşi să mă dezbraci
de cuvinte
ai vedea cum scheletul meu tremură
când tăcerea ta loveşte
ca un val   mereu dintr-o altă  parte
cum se răsuceşte în insomnii
pe o margine de lume
unde soarele pâlpâie ca un bec slab
în mijlocul amiezii
şi văd oameni purtând măşti de fier
sărutându-se
atunci îmi spun că şi iubirea e un fel de închisoare
în care de cele mai multe ori
ne trezim singuri

rămâi cu mine
îţi voi arăta cum dimineţile sunt cele mai sincere momente ale zilei
când cu dinţii mă agăţ de lobul urechii tale
şi  îţi şoptesc cum acum abia aştept să mă trezesc
când cel mai frumos vis
îşi dezamorţeşte zâmbetul 
pe perna de lângă mine

coeur de pirate

cum trezeşti în mine toate serile târzii de vară

 apoi te scufunzi până în groapa marianelor

întorcându-te mereu amnezic 

cu ochii secaţi întorşi mereu spre un alt capăt de lume

pipăindu-mi fiecare cuvânt în parte

cu pielea sărată străvezie

mi-aş îngropa picioarele în pământ
şi nici măcar cu un gând nu aş pleca
mai departe de tine
dacă tot ce însemn ţi-ar fi de ajuns
am merge până la capătul dragostei
şi ne-am prăbuşi acolo
până când cerul şi-ar scutura de pe umeri toţi îngerii
lăsându-ne promisiuni tatuate dinspre degete
spre linia coloanei vertebrale
şi mai departe
menţinând  linia de plutire
eu ţi-aş fi ancoră când nopţile vor veni ca nişte valuri
încercând să te smulgă din braţele mele
dansând pe marginile viselor tale
cu buze roşii şi rochii de vară incandescente
aş vrea atunci să  deschizi ochii
 să-ţi lipeşti urechea de pieptul meu
şi să nu-ti fie teamă
atunci când dimineaţă îţi va fi linişte întunecată  pe dinăuntru

smoke

cum te caut în fiecare vis 

şi apoi te ascund în vreun buzunar al minţii neatins de amnezie

căci fiecare întoarcere la tine e 

un salt întins în trecut până la demenţă

în care unghiile mele sapă în pământ

după urmele tale acoperite de atâtea  alte urme

încât încep să te confund cu reflexia unui străin

în geamul murdar al unui tren

din nu ştiu ce călătorie din nu ştiu ce rătăcire

mi s-au adunat atâtea nopţi nedormite în vene
încât ochii mei s-au golit pe jumătate
şi culoarea lor s-a scurs în adâncuri

şi totuşi fiecare dimineaţă începe la fel

cu mine reluându-mi traseul pe liniile palmelor tale
ţinându-mă de marginile cerului
ca şi cum în orice clipă ceva s-ar putea dărâma sub tălpile mele

dacă aş putea fi de piatră
mi-aş îngropa toate cuvintele spuse şi nespuse
în părul des şi cârlionţat al nopţii
lăsând doar vântul să îmi mai articuleze vreo dorinţă
dar ce aş putea să îţi mai cer
când tu dormi cu ochii legaţi prin atâtea aşternuturi
cum aş putea să te strig
când de fapt tu la nimeni nu te întorci 
căci
nimeni nu îţi cunoaşte adevăratul nume

chocolate & cigarettes

pentru că de la tine începe totul

şi se termină în pânzele albe ale viselor mele

coase-mi pe umeri

 cuvintele care să mă  ţină la suprafaţă

când din adâncuri

atâtea mâini scheletice se întind 

şi nu mai ştiu cine sunt

şi mai ales

pentru cine

visez uneori la o noapte de vară când 
ne vom furişa spre mare pe vârfuri
lăsând în urma noastră o pădure în flăcări
când rochia mea topindu-se va urma linia
mângâierilor tale
când trupurile vor pâlpâi incandescent izbindu-se uşor de valuri
ca nişte corăbii de hârtie lansate pe apă
de mâna unui copil

noaptea aceea ne va împleti pentru totdeauna
într-un nod marinăresc
iubirea
lăsând pe dinafară toată tăcerea care sugrumă
chiar şi cele mai oarbe minţi
 aruncându-ne pe o scenă slab luminată
unde ne vom decoji unul altuia măştile
ca şi cum ai decoji pereţii de vopsea
până ajungi la cărămizi

ne vom ascunde o vreme
între vise
 întârziindu-ne dimineţile
printre gene încurcate
până când lumea aceasta va avea ceva să ne ofere
până atunci ne mulţumim cu ţigări şi ciocolată
şi ritmul pulsurilor noastre
potrivindu-se
pe  întuneric