Iată, încă o dată,
scrisul e cel care mă salvează.
Scrisul și vocea fantomatică a lui Agnes Obel în căști,
briza polară aproape ireală
pentru insula unde am emigrat, fugind spre
confortul care m-a făcut așa docilă, lipsită de substanță.
Privesc eolienele de pe câmp,
se lovesc de ele tentativele de a simți că aparțin,
se spulberă iluzia oricărui fel de împlinire, praf de diamant în stratosferă, amânând
catastrofa climatică iminentă încă
un pic.
Toxică și fermecătoare,
nava-mamă tot mă cheamă,
vrea să mă legene iar, ani la rând,
în eșec și resemnare.
Pe șinele de tren
care trec prin poienițe diafane, nu am mai fost demult.
Sunt ca o ciupercă întunecată crescută printre crăpăturile asfaltului
de la Cernobâl, fac radiosinteză
cu tot ce se izbește de mine și încearcă să-mi facă rău, chiar dacă mă urâțește.
E Ianuarie, iar o zi magică s-a transformat peste noapte într-un coșmar.
Tai un avocado în două, scot miezul tare, îl arunc la gunoi.
Cineva face asta cu sufletul meu.
Tu te retragi în cochilia ta rece, peștera ta emoțională.
Eu încerc să par puternică, să-mi găsesc zâmbetul
pe un șervețel cu care-mi șterg
rujul.
Pare așa de departe momentul acela
când
mica făptură
va deveni reală. E doar un nume într-un mesaj salvat pe telefon.
Un punct pe o listă de priorități.
