Through glass

întinşi pe autostradă

paralizăm în neatingere

ca doi îngeri căzuţi

la întâmplare

în aceeaşi galaxie

cu ochi reci şi amari

privim

o lume de sticlă crăpată urât

pe la colţuri

acolo

spirite plictisite se târăsc

pe burtă

să prindă masa de seară

acolo

îndrăgostiţi de octombrie

tulbură cu mâini reci cerul

spânzură luna

între mii de circuite stelare

şi ce dacă genele tale

sunt gratii

pentru ceea ce se ascunde în sufletul tău

se crapă asfaltul sub noi

ne apropiem tot mai mult

cu fiecare impuls

cu fiecare undă radio

care sparge

ziduri de oase adormite sub ziduri de carne

Bitter

atunci când totul moare tăcut

te răzvrăteşti şi cu zâmbete amare

te arunci afară din tine

era o vreme în care te răneai de poeme imperfecte

ca de nişte pietre albe

zăceai luni întregi zidind cuvinte

peste alte cuvinte

construiai graniţe

între vise şi realitate

eşti omul cu o singură pereche de pantofi

şi ţi-s mici

şi te strâng

ieşi în stradă/ păşeşti pe lângă craterele lăsate

de ploaia de îngeri de aseară

când tu, amorţit

muşcai din cer/ îţi muşcai din carne

şi nu simţeai nimic

de la fereastra ta

lumea pare atât de bolnavă

şobolani cu ochi de sticlă îţi gâdilă tălpile/ îţi întind

capcana unui zâmbet

dar tu îţi aprinzi o ţigară

expiri tot universul afară din tine

şi te zideşţi înăuntru

O altă evă

nici nu mai ţin minte

prima atingere de bărbat

sau

primul sărut cu gust de ţigară

eram mică pe atunci

îmi priveam pe furiş

trupul

în reflexia din oglindă

de parcă o străină

s-ar fi dezbrăcat în faţa mea

mă cheamă eva

nu am părinţi

m-am născut din coasta lui adam şi am murit

în braţele unui bărbat

oarecare

în uter se zbat aripi de îngeri peste alte aripi

ca pe un cer închis

între câţiva pereţi de carne

singurătatea e o fobie?

mă amestec printre oameni să simt

că aparţin acestei lumi

sunt femeia cu mâinile reci

mănânc dezastrele lumii

la micul dejun/ mă ascund în sertarele minţii tale

atât de bine

încât

nici eu nu voi mai şti

că exist.

Out of it

e atât de frig în mine

soldaţii ruşi calcă cu bocancii lor plini de noroi

pe marginile sufletului

carnea se strânge

ca o haină micuţă

pe un schelet încă tânăr

degetele învaţă trepidant să pipăie

bătăi de inimă

e o noapte oarecare

întunericul & tăcerea fac dragoste pe străzi murdare

tu te odihneşti între stele dragul meu/ tu faci îngerii să cadă

coboară-mi pe vertebre

coboară ca pe o scară

învaţă patul acesta gol

învaţă această femeie goală

să tremure

să transpire

să iubească, apoi

să ţipe

într-un dialect necunoscut

tu respiri cu toate femeile zăcând în pieptul tău

aripi frânte peste alte aripi

tu ai fost conceput într-una din nopţile polare

explozii solare în vene

eşti puternic

eu

eu port un voal islamic/ m-ascund în tine

mă refugiez ca o străină

în tot ce pare familiar

sunt femeia nordului/ cea care adună în ea

toate păcatele lumii

sunt femeia cu picioare bolnave

arse de la goana după fluturi.

Lucruri simple

e despre lucruri simple
e despre copilul orfan care cântă
la vioară
prin intersecţiile din new york
copilul acela are ochii cei mai albaştri
are două bucăţi de cer
cioplite pe un chip de lemn copt
la lumina farurilor
în timp ce maşinile alergă pe lângă el
peste el
prin el
de parcă muzica lui s-ar putea contopi
cu zgomotul motoarelor
de parcă silueta lui
subţire şi bolnavă
s-ar putea confunda
cu fumul ţevilor de eşapament
care se înalţă la cer
ca nişte spirite plictisite

lent
tot mai lent
ochii se închid
în accidente stupide
n-am văzut niciun om murind
am văzut doar oameni care adorm
şi par că visează urât
nu pot ţipa
nu pot simţi picăturile de sudoare rece
prelingându-se pe tâmple
ca o ploaie torenţială

cândva voi elibera fluturii din lanţuri
în mine va creşte
o boală anonimă şi rece
atunci, cu teama unui muribund
voi cere iertare
în numele celor care şi-au ascuns sufletele prin buzunare
fără fermoar
şi totul va rămâne la fel.

13

în mine cresc umbre

atât de sălbatice

încât

pot să văd cum cerul se dărâmă în săruturi torenţiale

pe umeri goi

pe guri însângerate

trezeşte-mă

câinii îmi aduc la fereastră singurătatea

o văd cum tremură

ca un copil speriat de propria umbră

ca un vierme căruia nu îi vor creşte niciodată aripi

metamorfoza este în noi

azi e doar 13 octombrie

ţinem cerul pe umeri virgini

vântul

ne sărută sufletele goale

din vârful buzelor

biciuindu-le în acelaşi timp

o lună dulce amară seceră cu razele sale

oamenii străzii

de parcă dumnezeu ar lovi

în coardele de ceaţă ale lumii

inventând o nouă simfonie cu fiecare răsărit de soare

Rece

între noi

un anotimp rece

şi ce dacă frunzele cad

umbrele se ciocnesc de raze

într-un ritual monosilabic

eu, întinsă pe iarbă

urmăresc fiecare pasăre întinzându-şi aripile

până la cer şi înapoi

până la tine

acolo unde

amuţesc toate ecourile

până la tine

acolo unde cuţite şi săgeti de foc

înjunghie

orice cuvânt, orice gând

orice dorinţă care se naşte în mine

priveşte-mă cum mă înalţ pe vârfuri

dansez şi lumea ia o noua dimensiune

ca un val, mă refugiez în tine

şi totuşi

ceva mă cheamă întotdeauna înapoi

în metrou, atâţia necunoscuţi

mă regăsesc

în fiecare dintre ei

oraşul acesta se scurge în mine

oraşul acesta nu ne-a putut adăposti pe amândoi

Zborul toamnei

a fost o zi în care

cu teama primului îndrăgostit

m-am îngropat în genele tale

cu tălpile arse

alergăm unul spre celălalt

străzile se despică în urma noastră

în oraşul acesta toamna adoarme doar câteva zile

se trezeşte speriată

şi pleacă

lasă îndrăgostiţii prin tramvaie

drumul de la suceava spre bucureşti e atât de lung

şi ce dacă ochii tăi sunt doi corbi cu aripi în flăcări

rătăcind prin sufletul meu răzvrătit

iarna e atât de aproape

o simt

în fiecare îmbrăţişare de străin

în fiecare kilometru

care ridică între noi

zidul subţire al tăcerii.

Cutremurul din noi

odată mi-a spus

"sângerează în mine toate muzele"

- operaţii pe suflet deschis

atunci , zilele erau mai scurte

se topeau secundele în săruturi nocturne

dimineţile ne trezeau vecinii

cutremurul era în noi

pe la ferestre păsări cu ciocuri ascuţite ciugulesc firimituri

cerul se dărâmă

ploaia din octombrie e atât de rece

mă-nvelesc cu umbra ta

şi adorm scrâşnind din dinţi

lăsând amprente pe perete

în mine trăiesc atâţia oameni

îmi intră pe sub piele direct în vene

calcă cu bocancii lor plini de noroi

pe marginile sufletului meu

ca pe un câmp minat

războiul e aici

soldaţii de plumb au paralizat în amurg

timpul se scurge în mine

îl simt atât de viu

de parcă trupul meu poate simţi valuri ciocnindu-se

dincolo de ceaţă, dincolo de încremenire.

Unele dimineţi

pe strada privighetorii

oamenii aleargă cu sufletul în valize

să prindă autobuzul de şapte.

e atâta linişte dimineaţa/

străzile zâmbesc şi se întorc în intersecţii

pe partea cealaltă de oraş

orizontul se prabuşeşte sub răsăritul soarelui

razele îmi taie din gene

fluturii de ceaţă în picaj se aruncă

de pe stâlpii de iluminat

aerul se lichefiază cu fiecare şoaptă legănată de vânt

numai tu, străin de toţi

visezi cu milioane de culori pe secundă

de parcă sfârşitul acestei lumi

ar întârzia cu un kilometru în plus de iubire imprimată

în săruturile noastre leneşe de noapte bună

trezeşte-te iubitule

şi vino să vezi

cum soarele ţine în braţe o jumătate de lună.

4 a.m.

pe străzile gheishelor

să nu te rătăceşti

acolo unde pisici cu ochi verzi torc

sub ferestre slab luminate

de pe stâlpii de telegraf în picaj

/ bărbaţi cad cu sufletul înainte

gura infernului se deschide într-un ţipăt prelung

de groază şi de ură

femei cu ochi negrii şi buze roşii

femei dansând în umbra nopţii ca nişte feline învârtindu-se

în jurul focului

stelele se sparg de asfalt

ţigările se termină atât de repede

fumul se ridică în cercuri spre cer

leagănă-mă îngerule să adorm

noaptea asta e atât de rece

eşti ca un iceberg care se vede doar la suprafaţă

nu am să te uit niciodată

din coaste spre mâini am să îmi tatuez aripi

orizontul se prăbuşeşeşte sub răsăritul soarelui

noaptea facem dragoste prin tranşee /

ochii tăi fac îngerii să cadă

e 4 a.m. iat tu nu te-ai întors încă acasă