winter sleep

vreau să cred că
au rămas doar câţiva paşi care ne-au scăpat prin tălpi

că tu  ţii strâns în pumni capătul de frânghie
pe care l-am aruncat până la tine

dacă ai reuşi să mă dezbraci
de cuvinte
ai vedea cum scheletul meu tremură
când tăcerea ta loveşte
ca un val   mereu dintr-o altă  parte
cum se răsuceşte în insomnii
pe o margine de lume
unde soarele pâlpâie ca un bec slab
în mijlocul amiezii
şi văd oameni purtând măşti de fier
sărutându-se
atunci îmi spun că şi iubirea e un fel de închisoare
în care de cele mai multe ori
ne trezim singuri

rămâi cu mine
îţi voi arăta cum dimineţile sunt cele mai sincere momente ale zilei
când cu dinţii mă agăţ de lobul urechii tale
şi  îţi şoptesc cum acum abia aştept să mă trezesc
când cel mai frumos vis
îşi dezamorţeşte zâmbetul 
pe perna de lângă mine