perfect solitude

într-o singurătate lucidă mă tăvălesc 

trupul meu străluceşte tot mai palid prins în lumină ca într-o capcană

m-am trezit târziu în viaţa aceasta

de atunci mă opresc prin oameni doar  pentru o pauză scurtă de ţigară

iubirile îmbătrânesc prematur

încărunţite  amestecându-se cu praf

dispar mângâind curbele perfecte ale planetei

lovindu-mă puternic pe la spate la întoarcere

sunt vie ca o rană adâncă proaspătă

în faţa oglinzii ca pe o masă de operaţie

cu mâini de chirurg mă deschid

şi privesc în mine

până când mă prăbuşesc cu totul sub propria greutate

aici e un oraş pustiu 

cu fluturi ce mi se lovesc în diafragmă

ca într-o coardă elastică

cu vise negre întinse până spre periferii

ca nişte cabluri electrice care îmi alimentează 

tăcerile

doar odată să îţi treci degetele peste chipul meu

să simţi bucăţele de sticlă pictate desprinzându-se

să le auzi cum se lovesc de podea

în ţipete

iubirea ta vine ca o piatră  rostogolindu-se 

de undeva foarte sus

eu sunt aici eu cu ochii pot amorţi totul

eu sunt aici 

din gura mea cuvintele sar

ca nişte peştişori de aur

tu le prinzi le împleteşti şi tot ce îţi spun

e ca  o poveste şoptită înainte de culcare

iubirea ta vine ca un tsunami

eu stau întinsă pe ţărm cu pielea scânteind sidefie în aşteptare
iubirea ta vine
ca o furtună pe mare

afară totul a rămas la fel

înainte timpul săpa  în oameni

doar pe întuneric

acum el macină în soare inimi de cărbune 

le ascunde în buzunare descusute

sunt o păpuşă de paie în care

cineva înfinge ace

de o vreme durerea se răspândeşte uşor în mine

ca o veste rea purtată din gură în gură

până la o margine a uitării

albastre rătăciri

niciodată vreun anotimp  nu mi-a mai stat

lipit de piele ca acesta

strecurându-mi pe la încheieturi

păsări de gheaţă cu aripile ciobite
 în rătăciri  albastre

pe  străzi întinse ca nişte împreunări de ape  sub un oraş ruinat

fiecare vis are legat de el o piatră

cea mai grea piatră de până acum

m-a târât printre stânci prin coridoare lungi
în lumi prin care sângele vine de pe contrasens
umple inimi până la refuz
cu cărţi poştale
cu trupuri făcând dragoste pe ţărmuri de cenuşă
cu marinari aviatori alcoolici anonimi
umplându-şi pipele cu tutun cu aromă de femei goale ude
în ploi demenţiale sub ceruri întunecate şi străine 
uite un şarpe scuturându-şi clopoţeii
uite nebunii
jefuind  trupuri până la oase de orice scânteie
uite soldaţii adunându-se în jurul meu
încătuşându-mă pentru totdeauna de aceeaşi parte a baricadei


întinde mâna până la mine
şi scutură-mi de prin gene demonii
mai deschide-mi uşa odată şi lasă-mă 
prin mănăstiri să adun tăcere
să o las să se prelingă pe trupul meu
cum se prelinge ceaţa dimineaţa pe amantele întârziate
care îşi întorc spatele frumos decoltat 
de la iubiţii lor
şi pleacă pe străzi unde lumina a coborât prea devreme
să spele amprentele stacojii din aerul greu al unei noi zile

îmi place adesea cu vârfurile degetelor aproape arse
să întind pe podea conturul trupului tău
retuşat în fiecare călătorie printre oglinzi 
în care ţin captive
detalii pe care nimeni niciodată
nu le-ar mai putea ghici
să îl umplu cât să străluceşti
ca o explozie solară
 să te recunosc de la mii de planete depărtare
în orice prăpastie m-aş găsi

ca o femeie care nu-şi mai găseşte locul
în nicio lume veche sau proaspăt construită
lasă-mă să mă odihnesc ca după un maraton
printre chipuri vagi sterile
în căptuşeala celui mai dement vis al tău
să-mi simţi respiraţia caldă în dreptul inimii tale
să ne rotim în acelaşi cerc de foc
ţinându-ne cu dinţii unul de celălalt
până vom ajunge răvăşiţi pe marginea unei dimineţi
cu fulgi mari fosforescenţi lovindu-se în fereastră
cu trupuri împletite spic legate la un capăt cu un fir de aţă venit de nicăieri
înodat puternic de mâini pricepute

cu mine

lasă-mă să îţi căptuşesc cu dragoste

fiecare moment al zilei

să întind pânze albe deasupra oraşului

să acopăr cu ele toată singurătatea 

să mi se odihnească păsări negre care aduc veşti de la tine pe umeri

chiar de ar fi să mi se imprime cu totul în piele

cât timp cuvintele dinspre tălpi
mă înfăşoară

şi poate doar un pas de dans mi-e mai permis
să fac afară din mine

mereu te găsesc străin până când

îţi ridici ochii în lumină
şi mă scufunzi în atâtea mări  din care mă întorc
de fiecare dată mai frumoasă
până când îţi întârzii o bătaie a inimii

 cât să  reuşesc să te ajung măcar din urmă

să-mi şterg rujul de buzele tale

ştiu că dacă m-aş arunca cu totul în tine
ar trebui să învăţ să respir pe la vârfurile aripilor
căci nu a mai rămas acolo nici un spaţiu
pe care aş putea să-l umplu
să dorm goală cât timp tu  mi-ai uni toate punctele de pe piele
într-o constelaţie
să strălucim  în aşternuturi