într-o singurătate lucidă mă tăvălesc
trupul meu străluceşte tot mai palid prins în lumină ca într-o capcană
m-am trezit târziu în viaţa aceasta
de atunci mă opresc prin oameni doar pentru o pauză scurtă de ţigară
iubirile îmbătrânesc prematur
încărunţite amestecându-se cu praf
dispar mângâind curbele perfecte ale planetei
lovindu-mă puternic pe la spate la întoarcere
sunt vie ca o rană adâncă proaspătă
în faţa oglinzii ca pe o masă de operaţie
cu mâini de chirurg mă deschid
şi privesc în mine
până când mă prăbuşesc cu totul sub propria greutate
aici e un oraş pustiu
cu fluturi ce mi se lovesc în diafragmă
ca într-o coardă elastică
cu vise negre întinse până spre periferii
ca nişte cabluri electrice care îmi alimentează
tăcerile
doar odată să îţi treci degetele peste chipul meu
să simţi bucăţele de sticlă pictate desprinzându-se
să le auzi cum se lovesc de podea
în ţipete
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu