Trebuie doar să te îndepărtezi puțin uneori,
să faci un pas
în afara cercului,
să te întorci în oglindă și să vezi cum
tot ce spui se întoarce să te mănânce,
mici termite pe creier
ca pe o brioșă scăpată în iarbă.
Sunt tot mai deconectată
de la tot ce înseamnă bucurie
ca un licurici
care și-a pierdut lumina
și bâjbâie tremurând
într-o adâncă insomnie.
Numai tu
îți întinzi brațele uneori
în tot întunericul ăsta, decupezi
o ușă spre un tărâm al minunilor,
minuni mici, de muritori,
cu gândaci de bucătărie și bormașina aceea care dă veșnic
găuri în perete.
Tu nu știi, tu doar simți
mlaștina asta, smoala și noroiul
în care mă scufund
cu zâmbetul pe buze,
de care nu vorbesc
de teamă să nu mă înghită mai tare.
E de ajuns,
iubirea mea,
am să mă întorc,
mereu mă întorc,
să te fac să tresari,
să îți arăt că îmi pasă.
