blând întunecat

Cu flori de nu mă uita prinse în păr şi voci blând întunecate înăuntru

mă desfac în palmele tale

sunt atât de vie acum

când prin cercurile spinării simt atingeri de colibri

şi pe oasele de sticlă îmi înfloresc anii

tinereţea îmi stă frumos colorată în trup

transpirată din cap până în picioare

face valuri de pământ sub tălpile oamenilor

cuvintele îmi înverzesc  se coc pe vârful limbii 

iar pe pielea mea rămâne mereu atingerea cuiva 

sunt aici

cos armuri sidefii pentru îndepărtările de care mi-e atât de teamă

aştept pe marginea somnului cu ochii deschişi ca peştii

vise care să mi se prindă în solzi care să prevestească ceva

stau la malul mării şi adun tot ce îmi aduce refluxul

şi dacă încerc să mă împotrivesc cumva

în încheieturile mele e cutremur de fiecare dată

vremuri ca acestea

în vremuri ca acestea se toarnă ciment peste inimi
ca peste pământuri radioactive

 nimeni nu intră
nimeni nu iese

cuvintele mele pierd sânge
se dărâmă ca un castel făcut din cărţi
cuvintele mele se rotesc în aer ca nişte gloanţe legate la ochi
făcând găuri în steaguri albe

şi dacă vrei să îţi spun despre lucrurile care m-au făcut
să cresc singură
ca un far de pe insula celor uitaţi până la transparenţă
despre tremurul muzical al oaselor mele
despre somnul prin tranşee şi rănile din luptele altora
află că demult am învăţat să tac şi să muşc din pietre
din oameni
din tot ce pâlpâie a speranţă

şi dacă vrei să te iau cu mine
să îţi arăt
gropile comune în care mi-am îngropat iubirile
văile în care m-am dus să plâng pentru umanitate
închisorile în care mi-am încuiat iluziile
află că demult am uitat drumul acela
şi cheile le-am înghiţit fără o picătură de  apă

în vremuri ca acestea
strâng din dinţi şi îţi spun
că doar timpul cel mai bun gropar
va ştie ce să scoată la suprafaţă
şi ce să lase în adâncuri

prin gaura cheii

hai să nu mai privim prin gaura cheii cum dragostea se întâmplă 
cum uşile tremură de dorinţă aşteptând străinii să le deschidă 
când noi nu mai ştim cum
hai să ne strigăm durerea pe nume
să mergem unul pe trupul celuilalt
să facem să explodeze în noi mine îngropate adânc


din răni vechi se nasc oameni noi
totul se transformă la mare adâncime şi iese la suprafaţă
pielea îşi caută vocea cu care să îşi strige mângâierile
 pe oase subţiri şi albe ca de pasăre
se zugrăvesc morţi frumoase iubiri mici în iubiri mari
ţinem ochii închişi şi cu picioarele îngropate în pământ
creştem peste ziduri ne întindem pe sub străzi creştem printre distanţe
şi ajungem să ne atingem cu vârfurile rădăcinilor
măcar atât cât să ne recunoaştem
măcar atât cât să ştim
că nu există depărtare mai mare
decât tăcerea moartă de la celălalt capăt al firului 

dincolo de pânzele albe

caută capătul femeii vei da numai de pânze albe

de iluzii palide patinând pe suprafaţa întunecată a lumii

graţioase şi lungi până la cea mai îndepărtată stea

când aici e pace şi de cealaltă parte a trupului ei
e război
ea coase distanţele până când tot aerul împrumută mirosul apropierii 
se opreşte pe pământuri nesigure 
şi  înalţă steaguri albe ca nişte radiografii frumoase  întinse la soare

e  vară şi dintr-o dată iarnă
în lumea ei
construieşte poduri între oameni şi trece
prin tăceri care se lasă ca ceaţa pe umeri mici şi strânşi a teamă curată
 vede cum viaţa îi curge prin pumnii lui dumnezeu
ca printr-o clepsidră
e primăvară şi dintr-o dată toamnă 
iar  oamenii mor fără să fi învăţat că
 singur trebui să ai curajul să te ţii de mână
când toate inimile au gratii 
şi nimeni nu te mai lasă înăuntru

în derivă

cândva
dădeam visele la o parte cu mănuşi albe ca pe nişte cortine grele
întunericul îl ascundeam sub rochii
făceam dragoste cu holograme
şi vieţile prin care treceam
la gât le purtam ca pe nişte perle

*
vedeam dragostea dansând în jurul meu
şi în eşarfele ei ca în triunghiul bermudelor mă rătăceam
dispăream luni la rând
întorcându-mă cu răni din cele mai frumoase
cu răni ca nişte trofee de vânătoare
şi pielea ca o mantie  îmi părea tatuată cu stele

**
cândva
mă tăvăleam printre oameni murdari  mă ridicam scuturându-mi umbra
mergeam mai departe pe tocuri urcam până la îngeri
şi le şopteam la ureche cum fac oamenii dragoste
le spuneam despre inima mea scufundată sub ape
din cele mai negre din cele mai tulburi
despre inima mea cu un singur locuitor
iar ei ascultau goi şi liniştiţi ca şi cum aş fi vorbit de la o sută de ani lumină depărtare

***
pentru că aşa e când
toate lumânările în cer se sting pe rând
şi e linişte rece înăuntru
împrumuţi simţurile unui animal
îţi miroşi sfârşitul de la capătul celălalt de lume
vezi cum toate palmele întinse până atunci se retrag până în umeri
cum tot ce e uman îţi curge printre degete cenuşă
uiţi toate limbile în care ai putea cere ajutor
iar tu eşti departe, dragul meu
iar dumnezeu
şi mai departe

e de ajuns ca să ştim

e de ajuns lumina dimineţii
să treacă prin tine
să-ţi văd
oasele negre subţiri
dragostea ca un nisip curgând prin 
inima ta perfectă de sticlă 
apoi din gură cuvintele sărind
prin cerculeţe de fum
docile şi frumoase
în timp ce
degetele ascuţite ca nişte ace
îmi zgârie pielea
dulce şi străin
ca o muzică  dintr-o altă viaţă
şi ştiu că sunt pierdută

când gurile noastre împreună
nuanţează întunericul
schimbă temperatura aerului trecem prin anotimpuri
goi şi nepăsători
trecem prin viaţă ca pe un drum întins cu soarele bătut în cui pe cer la răsărit
cu pământul tremurând sub tălpi ca şi cum ne-ar spune
că locul nostru nu e aici
dar nici acolo
e de ajuns să ştim că suntem pierduţi 
e de ajuns ca să ştim 
că de fapt 
suntem doar ai noştri

am visat cum ningea

am visat cum ningea

din trupul meu prins într-o cutie de sticlă ieşeau aburi

iar  moartea stătea cu nasul lipit de geam de cealaltă parte

ca un copil când vede ceva frumos într-o vitrină 

am visat cum ningea

prin aer îmi aruncam rochiile şi cu un revolver prins la jartieră

le făceam găuri prin care goală mă strecuram  

afară din mine

am visat cum ningea

iar tata în uniformă de soldat

dădea frigul la marginea paturilor

săpa în pământul îngheţat după cartofi şi pâine 

iar mama ne împletea pulovere din dragostea ei

cât timp moartea îi  lătra lângă picior flămândă şi chinuită 

pentru noi  toţi care tăceam

am visat cum ningea

şi era iarnă peste tot în lume

o iarnă lungă şi aspră

ca o frică vărsată în sânul tuturor

am visat cum ningea până când

ţi-am simţit mâna caldă pe spatele meu

şi glasul tău şoptindu-mi 

linişteşte-te iubito

aici e încă vară

şi aşa era

scufundări

când ne ne vom întâlni 

ne vom scufunda în acvarii trupurile până la confuzie

vom lega ancore de săruturi verzi 
cât timp solzii atingeri de mercur 
ne vor înlocui pielea

şi prin irişi de sub pleoape

 vor ieşi ace colorate
pentru tot timpul acesta în care am ţinut ochii închişi

timpul va îngheţa deasupra noastră
iar noi
ne vom tăia limbile unul altuia
şi ne vom împinge cât mai aproape de întuneric
pentru că atât de mult
vom ajunge să iubim tăcerea

căci prin branhii  lumea nu mai poate pătrunde
iar rănile sunt explozii ce se aud în depărtare
vino cu mine să săpăm tranşee în pământul mării
să ne iubim acolo

eşarfe de întuneric

venele prinse la spate ca un corset
mi le deschei
îmi înoţi prin sânge fluture
mă pui faţă în faţă cu toţi demonii 
îmi iei degetele şi atingi cu ele buzele lor
 stingându-le pe rând  vocile
îmi vorbeşti despre o lume
 care îţi scapă uneori prin găurile din buzunare

 despre morţii pe care i-ai văzut goi ieşind  din pământ 
punându-mi în palme inima ta caldă


din părul meu lung dărâmă-mi
 toate castelele de nisip

 lasă-mă să plâng până când
din ochii mei îi voi da afară
pe toţi cei care au crezut şi s-au coborât acolo


pune-mi la gât eşarfe din întuneric
să mă pot strecura prin lume până la tine
în fiecare noapte