dintr-o altă rătăcire

azi am împins cu palmele în pânze albe căutându-te până când
am orbit şi lipsa ta mi-a părut  o casetă pe care e imprimată
la nesfârşit aceeaşi tăcere
apoi ţi-am dezgropat  oasele din memorie şi
le-am aşezat lângă mine pe jumătatea goală  a patului dar nu a încetat să fie frig
dimpotrivă
tunelul s-a adâncit în mine
lumina s-a ascuns şi mai departe
vocile s-au întors să îmi şoptească
să mă ţină în delir

tu adormi departe
trupul meu invizibil face dragoste cu tine mai crud şi mai viu ca în realitate
ca atunci când
ieşi din propria piele ca dintr-o cămaşă de forţă
tu adormi departe  şi faci dragoste cu trupul meu fantomă
mai abrupt şi mai visceral ca niciodată

sufăr de o foame cumplită
între oasele mele şi piele au crescut mii de ace care reproduc o durere obsesivă
 un ţipăt pleacă din mine
mă târăsc în urma lui dar nu mai pot să îl ajung
iar  tot ce nu pot controla mă răneşte

sufăr de o sete cumplită
între buzele mele e secetă  şi îmi crapă pe limbă toate chemările

sevraj

stau în spatele geamurilo

cu părul furtună după atâtea nopţi în care nu am reuşit să găsesc un nume 

 pentru nevoia de tine. 

sunt în sevraj

 în derivă 

 în toate lumile care mă cheamă pe diferite voci să le fiu zeiţă iar eu fug din toate 

 radiind de spaimă. 

aş putea să renunţ. să abandonez totul. dar uite-mă cum stau aici

ca un căpitan al cărui vapor se scufundă

şi sunt fericită. prefer oricând un bărbat-epavă

decât unul fără nici un tremur, fără nici o zgârietură

căci iubesc

defectele de fabricaţie. pentru că asta înseamnă să fii om. să scârţâi când cineva păşeşte

cu bocancii prin tine, să arzi când mai ai o mie de mile la bord doar pentru că cineva

şi-a uitat focul aprins în tine.

 în lumină lucrurile par atât de deformate. mă gândesc că asta înseamnă sa iubeşti, să te îngropi de viu în cineva care îţi seamănă: atunci mâna ta mângâie cu mâna lui, zâmbetul tău devine zâmbetul lui,

ochiul tău priveşte prin ochiul lui

fobia ta se transformă în  fobia lui şi aşa mai departe

până la confuzie.

pentru că asta înseamnă să iubeşti,

să te îngropi de viu şi să speri că totul va fi bine.

puls

i-am simţit pulsul cu vârfurile degetelor

ştiam că îşi ţine cu greu termitele înăuntru şi vedeam cum i se amestecă toate culorile

ca un cameleon care uită

să se mai ascundă

când respiram foarte aproape de urechea lui

şi îi vorbeam despre lungile mele rătăciri prin

inimi de iepuri în torace de bărbaţi şi de dezordinea care mă pune mereu

în mişcare 

el îmi întorcea pielea pe toate părţile ca o hartă pe care nu se pricepea să o citească

îmi căuta şi el pulsul ca să fie sigur că nu îl mint

apoi mă lăsam pe spate ca o ploaie torenţială

îl lăsam să mă simtă

picătură cu picătură 

iar el rămânea mut ca un om pus la zid

în bătaia gloanţelor

era felul meu de a spune adevărul

cu ferestrele închise

am putea oricând

să ne dezlegăm ochii, să orbim de la atâta cruzime
să ieşim pe străzi şi să rămânem prinşi în luptă alături de oameni odată frumoşi şi blânzi
dar uite
noi suntem aici prinşi în ritualurile noastre

închide ferestrele

afară  aerul are miros de săpun ieftin ca în sanatorii 

doar noi ne iubim fără cămaşă de forţă

fără perfuzii şi fără somn

apoi te trag lângă mine şi devin femeia care şopteşte fără să creadă:

dragul meu, eu voi muri cândva pe trupul tău ca un om care moare acum în kiev
cu un vis înflorindu-mi în stomac, cu pielea mea încă străină lipită de obrazul tău neras

voi dispărea încet şi tandru

iar tu îmi vei mângâia umbra rămasă caldă până la lăsarea întunericului
frumuseţea se va  scurge din mine ca o hemoragie

iar oamenii vor veni
să arunce câte un pumn de pământ până mă vor acoperi cu totul

am putea oricând să ne dezlegăm ochii
să orbim de la atâta cruzime
şi apoi să uităm

madness

departe de toate cercurile prin care

m-au învăţat să trec ca să devin tot ce ei nu au putut fi

mă găsesc

cu oasele diluate şi cu luciditatea frântă 

pe cea mai înaltă clădire a oraşului urmărind cu degetul pe cer

cum se ridică morţii zâmbind în baloane de săpun

şi trec dincolo

prin fumul fabricilor care nu tac niciodată 

eu

n-am fost  copila care doarme adânc

şi liniştit prin părul meu n-au stat prinse coroniţe din flori de câmp

ci coşmarurile s-au împletit între ele s-au împrăştiat ca petrolul

şi s-au îmbibat adânc în piele

de atunci frica mi-a controlat pulsul m-a făcut să-i fiu

credincioasă ca un câine 

aşa am ajuns să iubesc fulgerele

să ascult conversaţii prin ţevile caloriferelor şi să-mi pară

că aud ţipete în loc de orice altceva 

să îndrăgesc păianjenii şi

oamenii cu un ochi de sticlă

aşa am ajuns să aprind lumânări

pentru morţi

pentru că vocile lor se aud ca cea mai dulce simfonie

în insomniile mele

dragostea mea

e simplă şi adevărată ca un strigăt de ajutor

a ta

cum e?

trupul ăsta e doar o casă de carton

pentru spiritul meu vagabond

odată o să adorm cu ţigara în mână şi am să iau foc

electro

lumina felinarelor se caţără cu greu până la etajul 4

a îmbătrânit

lătratul câinilor amestecat cu cel al oamenilor ajunge diform sau deloc la urechile noastre

camera mea e un submarin

aici e semi-întuneric oranj  iar

el respiră greu când facem dragoste, în mâinile sale

trupul meu se face cioburi

 e aproape brutal, cu gura lui crudă şi roşie

asta mă duce cu gândul la cireşii din grădina bunicului 

mi se face poftă de fructe proaspete şi îmi aduc aminte de verile în care stăteam în soare

şi aşteptam să mă evapor

apoi urcăm pe acoperişul blocului, ne ascundem în plină lumină

 ne zbatem pe uscat ca peştii

pentru că nouă ne trebuie poţiuni magice

oameni pe care să îi însemnăm cu coduri de bare 

sânge albastru-electric şi mult curaj să ne curăţăm unul pe altul de aşchii

mai târziu ne întindem pe lemnul podelii

ne ţinem de mână 

ne spunem lucruri frumoase şi violente ca atunci când

nu îţi mai este teamă de nimic

insomniac

pipăi ţesuturi ce-mi amintesc

de cercurile polare. mă rup din adn-ul 

mamei, nu mai recunosc mâinile ei frumoase 

care mă-mping acum spre nu ştiu unde. e somn de voie şi nevoie. ţipăm în vis

ca nişte copii ce se vor legănaţi. 

aş putea isca un incendiu

sub acoperişul de ceaţă şi linişte. sub tavanul 

care apune odată cu soarele

şi mi se depune pe umeri.

pentru a nu ştiu câta oară

mă îmbrac în pansamente

în loc de rochie de mireasă & cel mai ascultat cântec e cel

care se aude 

din oamenii care  se iubesc cu frică.

de câteva nopţi, camera cu miros de mucegai

îmi trezeşte vechile insomnii. mă plimb prin casă, mă lovesc de

demonii de la 3 dimineaţa. aud cum se sparg lacăte, 

cum pe străzi câinii se ascund unul în altul de foame şi frig.

mi-e dor de tine, zăpada se aşterne

ca o amnezie peste tot ce am urât până mai înainte. 

e de ajuns să fie lumină 

să fie dragoste până la cea mai îndepărtată lume. 

să mă priveşti şi să mă simt

decojită 

până în măduva oaselor. e de ajuns ca să ştiu 

că mi se strânge viaţa în pumnii tăi 

şi tot ce are importanţă străluceşte şi se simte cel mai mult

 în terminaţiile noastre nervoase .