Termidor

cu sufletul răsucit în noduri

dictez scrisori

ca nişte închisori albe în care trezesc regretele

umbre valsează metalic înăuntrul unei sfere

spânzurate de sfori, două păpuşi de cârpe

săgeţi se lovesc de ele cu frecvenţa ploii de iulie

ca din fructul pasiunii gust din sânge şi surâd

pe buze cenuşii săruturile mor

şi în curând moleculele mi se vor desprinde de suflet

lăsându-l gol

ca un cerşetor bătrân care caută mântuirea

în deşertul nopţilor polare

din sertare ascunse, scot amintiri

e ca şi cum aş deschide cutia pandorei

voci de copii cântă în cor

imnuri dedicate eroilor zidiţi în anii de război

suntem cu toţii vânători

în labirintul minat al vieţii

pe o cruce răstignesc memorii

cuvinte înecate într-un sânge plumburiu

sunt ca o corabie care pluteşte în derivă

având la bord doar un suflet stacojiu

care îşi regizează sacadat naufragiul.

Mătănii

am iubit un pictor orb

ce cu mâini de foc pe pânză

contura torenţial trupul crud al unei muze

aripile nopţii frânte, peste ochi i se-aşezase

ca o umbră adormită pe-un mormânt abia născut

îngerii nu dorm, ei doar veghează

somnul rece, viu, cărunt

în mansarda prăfuită

paşi de dans vibrează lung

ca un cântec de sirenă

înecat de un amurg

pe o cruce-ţi răstignesc sărutul

ca pe un hoţ necunoscut

ce în noaptea îngândurată

mi-a răpit ochii de plumb

în palma timpului aştern mătănii

îmi zidesc povestea-n vânt

amintirile ard purificând infernul

sufletul meu e un cerşetor bătrân.

Funeral song

cadavre înşirate pe un portativ

simfonia criminalului în serie

cu suflet metalic, degete cancerigene

împleteşte farmece la o harfă a slăbiciunilor

/ în ochii mei un păianjen ţese mecanic sicrie

ispite de fum mă înconjoară

un semizeu zâmbeşte dulce de pe cealaltă parte a prăpastiei

încerc să îl ating

mă prăbuşesc ca un copil obosit în palma timpului

am litera stacojie cioplită în inimă

şi doar ascuns iubind pot traversa această lume /

e un război al umbrelor în nadir

acolo, pe ultima scară

îngeri cu fulgere-n priviri

zguduie din temelie raiul

doar eu aştept pe al tău umăr

visând tăcut la un mormânt

în care sufletu-mi topit de teamă

să se odihnească în curând

ridică-mă pe prima scară

drumul meu e atât de lung

ca o nimfă selenară

mă înalţ la cer plângând

Poem

iar eu ascult din nou conversaţii lungi

confesiuni ale soldaţilor orbiţi în nopţi polare

pe o casetă a anilor 70 imprim zâmbetul tău

şi vocea în tonalităţi prea joase

niciodată rezonând cu melodia sufletului meu dezacordat

de atingeri care sapă adânc în clape ca într-un drum deja cariat

minat cu flori paralizate în amurg

din torace îmi creşte sârmă ghimpată

îmi înconjoară trupul într-o îmbrătişare caldă

de fier încins

sunt femeia tatuată din visul tău mut

eşti violonistul orb de pe străzile veronei care vedea prin mine

ca printr-o meduză adormită pe obrazul unui ocean mult prea blând

poate ploaia e motivul pentru care

am învăţat să respir prin porii pielii tale

în nopţile când deveneam moleculele aceluiaşi trup ars de dorinţe

de nevoi

palete stinse de culori,

tabloul nostru de îndrăgostiţi în luna lui iulie

iar pe cer, cocorii

vânează visele căzute de pe aripile îngerilor.

Solitude

gustă din gândurile mele

gustă din felul meu de a fi

învaţă să mă conturezi cu ochii închişi

cu mâini confidenţiale

săruturi anemice

rătăcind orb prin sufletul meu îndoliat

doar ploaia mă mai îmbrăţişează cum o faci doar tu

rece o simt

şi totuşi

atât de aproape

îmi coboară pe coloana vertebrală

ca pe o scară

care duce spre cele mai ascunse tăceri

neconvenţional ne iubim doar noi

trăgând adânc în piept din ţigara naufragiilor

expirând visele negre şi perfide

care ne sângerează organele

ne cutremurăm pe acelaşi ritm

balansul unor trupuri goale curbate într-un labirint

multidimensional

prin ochii noştrii cadavrele zâmbesc

cu braţe alterate ridică steaguri albe

ne îndeamnă să ne predăm, să renunţăm la viaţa nomadă

gravăm povestea noastră pe o piatră funerară

murim îmbrăţişaţi într-un giulgiu de foc

cu flori de mai pe suflete cicatrizate

mi-e atât de frig

îmi lipseşti mai ales acum

cand frânghiile trecutului nu mă mai ţin în viaţă

mi se încolăcesc de gât, îmi blochează traheele

surâs spasmodic

pe buze, cuvintele-mi îngheaţă

mă prefac în ceaţă

ancorez în ochii anodini ai iubitului de lut

şi adorm un secol în ale sale braţe