Frozen

delfinii cerului intră pe sub pielea lui dumnezeu 

 culeg dragostea din ochii mereu înlăcrimaţi

/ noi îngheţăm în neatingere şi confesiunile le lăsăm
la dospit
să sfâşie totul în cale când vor creşte în noi şi vor ieşi trosnind
din toate mădularele
vom simţi atunci iubirea  biciuindu-ne orgoliul


dincolo de aceşti pereţi se moare
şi umbre anchilozate îşi plimbă zilnic tristeţea pe străzi murdare
comunicăm rar, prin semnale de fum
fiecare de pe marginea lui de prăpastie
aşteptând ca ceva să ne reapropie




în serile acestea de decembrie
doar urletul scheletic al lupilor aduce ceva familiar
o foame sălbatică care îmi perforează sufletul
sensibil acum la orice vine din afară




în serile acestea de decembrie
mi-aş dori să fii aici şi împreună să desenăm uşi 
pe zidurile tăcerii 
să devenim vânătorii viselor noastre comune

Silent collapse

te-ai întors acum

închide ochii şi prefă-te ca aici nu se întâmplă nimic/ între inimă 
şi celelalte aripi prăfuite e uitarea

rece şi goală

/ acolo

 m-aş putea prăbuşi oricând

aglomeraţiile urbane îmi umplu întotdeauna

buzunarele cu  singurătate
  îmi cocoşează sufletul cu suferinţe inutile

şi  în curând 

mă veţi găsi săpându-mi propria groapă în cer
ca un amnezic care caută drumul spre casă
urmând săgeţi desenate de aurolaci
pe stâlpi de iluminat / pe ziduri cu amprente anonime


e prea rece  si prea mult praf  între noi
aproape că simt distanţa măsurată în tăceri 
care domesticesc fiecare impuls/ fiecare mişcare ce conduce
spre răzvrătiri sentimentale
tot ce ating e dincolo de simţire
e un fel de a lua câte ceva din fiecare 
e bătaia inimii mele care pompează în gol
strivind între pereţi pietre albe

we tried and we died

rulota hippie de peste drum

îmi face obraznic cu ochiul 

o vom cumpăra la preţ redus şi câinele nostru bătrân

îl vom îngropa undeva în curte lânga pantofii lui preferaţi cu 

şireturile roase

3 a.m./ e atât de pustiu pe străzi

atât de frig în casă

aproape că l-aş lua pe vagabontul ăla, robbie

l-aş spăla şi l-aş lăsa să mă încălzească

în lipsa ta, o noapte polară se repetă la infinit

bătăi sălbatice se lovesc  în pieptul meu

de corzi subţiri

lungimi de undă controlate de trepidaţiile inimii

şi totuşi nimic nu ajunge până la tine

a trecut atât de mult timp

iluziile vag se conturează într-un apus electric

şi tu

eşti atât de ireal încât tind să cred

că ai fost creat special pentru mine

Dezertare

mi-aş dori desigur

să fii aici şi cu atingeri electrice să îmi schiţezi tandru şi precis

radiografia sufletului

pielea mi se lipeşte de oase şi 

foamea îngheaţă în somn

în visele în care sunt doar o străină în propria lume

zidită pe nimic/ dărâmată de un cutremur al buzelor tale

cireşe coapte

în mijlocul unui decembrie ruginiu

în care m-am îndrăgostit de atâtea ori 

fictiv voluntar şi foarte 

nesigur

în tavan am să sap o groapă 

şi pe o frânghie din cer

vor coborî îngeri cu aripi prăfuite

 dezertaţi din armata sfinţilor din calendare

vor veni cu toţi şi în ale mele braţe

vor găsi dragostea unei femei rămase singure

vor veni cu toţi

şi la marginea patului meu se vor înghesui cerşind

câte-un sărut care să le ţină pentru  o zi măcar

de foame

Twisted

realitatea mă loveşte şi mă oboseşte

cu electricitatea sa

cu lumina ei artificială de incubator/ simt întunericul contorsionându-se

după forma umbrei mele

după visele mele ramificate

ca o tumoră de care nu aş vrea niciodată să mă vindec

am ajuns odată până în pragul nebuniei

şi am închis uşa

promiţându-mi că am să zidesc

braţele bărbaţilor care m-au iubit

în jurul meu

am spart sticle de pereţi prin care acum nu mai trece decât

singurătatea unui anotimp rece

am văzut cum se nasc în mintea mea

criminali care îmi ucid

amintirile scheletice

înşirându-le pe o frânghie cu capul în jos

cu maxilarele încleştate a durere

trăiesc cu atâţia bărbaţi sub acelaşi acoperiş 

în continuă degradare 

simt cum câte o parte din mine dispare

odată cu ei

atunci când mă trezesc cu urme fluorescente pe trup 

de parcă 

mii de degete s-au luptat nopţi la rând să îmi atingă pielea 

cât timp eu visam

că tu alergi spre mine atât de repede încât

nici umbrele nu te puteau prinde din urmă

Geometric

 neliniştea se răsfrânge în forme ciudate

geometrice

contorsionate

se instalează ca un anotimp rece
în oasele transpirate cândva de plăcere


fluturii negrii aprind pe rând luminile din oraş
îşi strâng apoi aripile şi se aşează cuminţi
pe umerii mei
şoptindu-mi ceva despre oameni
despre cum convulsionat
 doi străini se iubesc în aglomeraţia din autobuz
sigilându-şi gurile
cu săruturi sălbăticite de durerea regăsirii




sunt clipele acelea când ne iubim superficial trepidant

fosforescent

în oraşul  unde câinii latră scheletic 

cerşind de la oameni o viaţă mai bună
ca de la un dumnezeu multiplicat de atâtea ori încât
xeroxul dătător de suflete
s-a defectat şi scoate acum doar cenuşă/un nor singuratic 
ţine pe umerii săi condensaţi 
toată dragostea din lume
 mai scapă din când în când câte o picătură
printre gene
se prăbuşeşte pe pamânt  şi învineţită 
aleargă spre o inimă de străin
şi se înghesuie acolo
sperând că oarecum, cândva
are să se vindece