cântec negru

Ce mai rămâne
atunci când
mintea ți-e franjuri
și n-ai brațe să te legene să dormi când altele
te trag
între ziduri
și
ce
când totu-i moloz
și tu ești moloz
și ești departe
iar eu scriu
cu ochii închiși
pentu alți ochi închiși
cu ură
și milă

pentru că
între zidurile astea
sunt a tuturor și sunt
în primul rând
a mea
păpușă și vrăjitoare
confuzie și atracție

cu ochii închiși
pentru alți ochi închiși

ce mai rămâne
și ce a fost
un cântec negru suflă
prin mintea mea
făcută franjuri
și un țipăt scurt
muribund
la final
și degetele subțiri
ca niște ace
zgâriind ceva pe sticlă

meteoriți

Aș fi vrut să fiu și eu
o asiatică frumoasă,
să mă fotografiezi nud, alb-negru,
pe-o plajă părăsită sau pe o stradă
îngustă
luând de mână
vreun străin,
să-mi surprinzi cele mai
îndrăznețe
contorsiuni,
o asiatică micuță în chiloței albi, cu șuvițe
rebele și-ntunecate
peste ochi sălbăticiți,
cu gura mică șoptind
numai haik-uri
pe un fundal bântuit,
 să fiu eu
muza ta nimfo care să te-mpingă
spre paparazzi, să afli și tu
cum e să fii expus
ca un specimen mic și urât
pe o masă de disecție,
să intrăm
împreună
în pușcărie
pentru
indecență publică,
să ne iubim
printre șobolani
ca niște șobolani
ce suntem, adevărații supraviețuitori,
acum când
s-au deschis ușile
tuturor sanatoriilor
și umblă nebunii pe străzi
și urlă
și scuipă ce-a mai rămas sfânt
tocmai acum când de acolo sus
din cerul thriller
au început să se prăbușească
Orionidele.