oameni de smoală

ne trezeam orbi în fiecare dimineaţă şi orbi adormeam 

când cu vârfurile degetelor ca nişte reflectoare
ne văzusem de atâtea ori dărâmaţi şi goi în oglinda sângelui
oameni de smoală cu ochi de miere
ne scufundam la apus şi nu ieşeam la suprafaţă o dragoste întreagă



era modul nostru de a plănui o evadare la marginea timpurilor

o rostogolire pe suprafaţa lunii

de aceea vorbeam simplu şi ne iubeam cu cruzime

de aceea nu lăsam pe nimeni înăuntru
ne întâmplam şi creşteam unul din celălalt
din ce în ce mai ireali
ca şi cum ne-am fi reconstruit special
pentru tot ce avea să se întâmple

ne lăsam acoperiţi întotdeauna de prima zăpadă
spuneam că e cenuşa celor căzuţi din dragoste
alergam printre morţile acelea luminoase
şi ne simţeam dureros de vii

soare tăcut

Aici trăiesc, prinsă  într-o rochie din pânze de păianjen

într-o veche aşteptare
atât de veche încât am uitat ce mai aştept.

Aici trăiesc,

şi mă desfac în mii de partituri
 în mijlocul de smoală al lumii

unde e soare tăcut în amiezi
şi gheaţa înfloreşte pe viu  la mari adâncimi.

. Las uşa deschisă spre înăuntru,
găseşte-mă..
Vino să-ţi aprind pe cerul gurii
aurora boreală, cu limba ca de şarpe blând să mă strecor
să îţi ating capătul.


Să îţi şoptesc că eu sunt moartea ta
iar ţie să nu-ţi pese
Să taci şi să îmi dai  să muşc, să sfâşii
până mă satur.

aripi verzi

între sânii mei e iarnă şi orbire

e  farul care te atrage tot mai adânc

în furtună

te-aş putea atinge să arzi până la capăt

în pumnii mei

ar rămâne o floare de cenuşă

mult iubită

nu te agăţa de mine

nu pot fi ancoră pentru nimeni

mă pot dărui

doar până acolo unde începe durerea

mai departe 

mi se subţiază pielea

mi se prăbuşeşte lumea ca un pod vechi sub orice atingere

pot să te port doar

prin poeme pe frânghii suspendate la mari altitudini

să te ţin pe braţe

echilibrul meu

pentru că am cunoscut căderea

am mers în picioare pe suprafaţa ei

până când

mi-au înverzit din nou aripile

iubita sihastră

departe

în nordul visului său

stă învelită în voaluri islamice

iubita sihastră 

îi desface inima ca un ceasornicar iscusit şi respiră
prin orele de singurătate pentru el îi mângâie sângele cu mâini coapte în soarele verii
şi i se prelinge
vie şi îndrăgostită
prin mecanismele fiinţei ca aerul care pune în mişcare morile de vânt

sihastră cu trup de mercur
stă cu genunchii îngropaţi în ţărmul mării şi în rugăciuni nerostite
îi aminteşte lui dumnezeu de bărbatul cu ochi în care ar putea încăpea
toată tristeţea lumii


ea locuieşte departe, departe
într-o lume fără gratii cu vedere spre mare
pune numele iubitului în gurile sirenelor şi de acolo
îl cheamă cu glasul lor

tremur

eu sunt 

floarea care creşte din pieptul naufragiatului 

iată acum

umerii mei goi şi uşori

ca nişte corăbii cu pânze strălucitoare plutind

deasupra tuturor incertitudinilor 

în frumoasele rătăciri nocturne

iată mâna mea întinsă 

care îţi mângâie somnul 

eu mă ridic de sub toate dărâmăturile

şi vin

în inima ta

să tremurăm împreună

în talpa unui om a intrat un câine

în talpa unui om a intrat un câine  

pe atunci era iarnă la colţul fiecărei guri

o iarnă fără dragoste şi fără pâine

un anotimp al abandonărilor al sângelui întors pe dos în inimi

omul e singur omul se aruncă în golul minţii sale 

câinele creşte în el şi îl uită 

aşa cum toţi îşi uită pe rând morţii sub pământ

câinele aleargă spre femeie îi leagă braţele în jurul lui ca un lacăt

îi păzeşte raiul  muşcă pe oricine se apropie

iar lătratul lui e pe rând

cântec de leagăn şi descântec

în talpa unei femei a intrat un câine care a fost cândva om

şi  nimeni nu a mai recunoscut-o vreodată

magda ţiganca

ţiganca cu ochii negri şi bănuţi prinşi în cozi lungi împletite

dansează

sub tălpile ei pământul ia foc

în pieptul lui toate animalele pădurii urlă  înfometate

ţiganca se apropie îi priveşte în liniile din palmă ca într-o fântână

se sperie şi se dă doi paşi în spate 

apoi

rosteşte farmece şi scuipă spre cer 

se porneşte o ploaie ciudată el o ia de mână o duce într-un cort

îi arată cuţitul cu care vânează

îi prinde la gât colierul lui din colţi de mistreţi
focul arde pe buze în şatră toţi ţiganii dorm

ţiganca suflă în lumânări 
îl lasă să i se rătăcească printre fuste ca un înecat prins într-un vârtej de ape
părul i se prelinge pe spate smoală pe piele îi străluceşte
constelaţia norocoasă
întinse pe aţe ca nişte mărgele îi stau anotimpurile

trupurile lor nomade se coc sub o lună roşie
în pumni viaţa se zbate pentru o gură de aer

câtă nelinişte se zbate între pietre

femeia în rochie vine alergând se opreşte în faţa lui  goală

doar ochii ei pot spune

câtă nelinişte se zbate între pietre

femeia goală e o femeie  fără prea multă speranţă de viaţă

fumează fără filtru 

iar dragostea îi stă pe umeri ca blana unui animal  frumos

dar el o iubeşte 

din timp în timp 

îi udă rădăcinile îi ţine ochii vii şi verzi 

îi mută mobila îi fotografiază toate răsăriturile de soare

o lasă să vorbească despre moarte

despre cum sângele nu o mai vrea

şi cât îi este de teamă când viaţa ei mai subţire ca aţa

i se întinde în trup

şi tremură ca flacăra unei brichete aprinse contra vântului

dar el o iubeşte i se ghemuieşte la picioare ca un câine credincios

îi linge rănile îi strecoară în ceai puţină vodkă 

îi veghează somnul şi din când în când se sperie când

ea doarme prea adânc

femeia în rochie aleargă

spre o noapte polară

îsi uită trupul în braţele lui până la transparenţă

şi zâmbeşte

căzând

singurul adevăr

era o linişte de vulcan stins în oraşul nostru

din oameni fumega tristeţea toate luminile erau stinse
toate uşile erau încuiate
frigul  intra pe sub rănile tuturor
pe străzi femei despletite iubeau part time bărbaţi cu lacăte la inimi
ameţiţi până în măduva oaselor auzeam
odată cu lăsarea întunericului
jumătăţile noastre de singurătate lătrând  domestic sub fereastră
ca nişte lasere gata să ne taie sângele în două
pulsurile inventau o simfonie a fricii

atunci se spuneau cuvinte ce se voiau demult spuse
singure se dezgropau din propria carne  şi ieşeau la marginea gurii
între noi se dărâma un zid viu
şi prin incizii proaspete ne treceam din unul în altul
seismele

era o linişte ca în icoane în oraşul nostru
iar noi
ne muşcam până când dădeam de sânge

era singurul adevăr din toată întunecarea aceea