îmi place adesea cu vârfurile degetelor aproape arse
să întind pe podea conturul trupului tău
retuşat în fiecare călătorie printre oglinzi 
în care ţin captive
detalii pe care nimeni niciodată
nu le-ar mai putea ghici
să îl umplu cât să străluceşti
ca o explozie solară
 să te recunosc de la mii de planete depărtare
în orice prăpastie m-aş găsi

ca o femeie care nu-şi mai găseşte locul
în nicio lume veche sau proaspăt construită
lasă-mă să mă odihnesc ca după un maraton
printre chipuri vagi sterile
în căptuşeala celui mai dement vis al tău
să-mi simţi respiraţia caldă în dreptul inimii tale
să ne rotim în acelaşi cerc de foc
ţinându-ne cu dinţii unul de celălalt
până vom ajunge răvăşiţi pe marginea unei dimineţi
cu fulgi mari fosforescenţi lovindu-se în fereastră
cu trupuri împletite spic legate la un capăt cu un fir de aţă venit de nicăieri
înodat puternic de mâini pricepute