Cea mai frumoasă

cea mai frumoasă dintre umbre să fiu
să mă strecor din cămăşile tale
dezlipind totodată cu degete chimice
toate mângâierile 
dezvelindu-ţi rănile
lăsându-le să strălucească în întuneric

să mă cauţi în fiecare sticlă de alcool

crezând că într-o ultimă înghiţitură îmi vei afla numele

să mă poţi striga

ca şi cum eu m-aş ascunde într-o aşteptare 

undeva foarte aproape de tine

abia trezită uneori dintr-un vis care nu-mi aparţine

mereu dulce şi fără păreri de rău

sperând că mă vei găsi înainte ca lumina

să`mi  ştergă şi ultimele amprente

pentru că cele mai vii obsesii
sunt incizii subţiri care se vindecă
doar cu apă rece
eu sunt o rană veche
care apare şi dispare
ca un puls neregulat
o bulă de aer injectată în vene
care încă îţi caută legată la ochi
inima

Acolo

vino 

în camera fără uşi

să îţi fiu eu singura evadare

să îţi arăt cum se poate construi o dragoste

în jurul unei frânghii

de care ne ţinem împreună cu dinţii

când tot ce ne mai desparte
e întunericul de dinainte
să ne cunoaştem


să îţi rostesc numele
strivind fiecare literă între limbă şi dinţi
ca pe un blestem
ca pe o rugăciune
iar tu să mă săruţi confidenţial
ca şi cum ai vrea să mă ascunzi
de ochii lumii

dar tot ce am acum  e
un cerc în mijlocul altui cerc
prin care alerg şi strig
sperând că tu îmi auzi 
prin pereţi
 bătăile tot mai puternice
ale inimii

smoke me to the end of love

suntem de atâta timp în acelaşi loc
ascunzându-ne
unul în mintea celuilalt
aruncând praf  în ochii lumii
când nopţile devin terenul nostru de joacă
şi dragostea
 un foc de artificii
pe care îl privim  de pe margine zâmbindu-ne complice

tu nu ai ştiut niciodată
cum mă  strecuram
între două bătăi de inimă
ca un spion
tu nu ai ştiu niciodată şi totuşi ai simţit
cum mă desprind de tine 
cum începi să devii o cameră tot mai întunecată şi rece
cum mai vin acum doar târfele şi oamenii străzii
să locuiască în tine
crezând că îi poţi întinde o capcană singurătăţii



dar tot ce ne mai apropie acum
e o obsesie prinsă cu o eşarfă roşie
în jurul încheieturilor noastre

un acoperiş sub care ne-am învăţat unul altuia pe de rost

tăcerile

###

dacă ţi-aş deschide pe rând
toţi nasturii
şi aş întinde mâna să te prind
ea ar trece mai departe
ca printre nişte gratii
fără să atingă nimic


de aceea somnul l-am abandonat o vreme
pe o margine de pat
ca pe o rochie veche
şi în lumina slabă de neon cu pleoape amorţite
cu degete frânte
am scris despre tine
până când absenţa ta a devenit doar o bătaie lipsă a inimii mele


atunci m-am putut urca din nou în bărcile
ce mă poartă de pe un val pe altul
am pielea sărată şi  un oraş nou de scufundat
/ va trece timpul
eu mă voi decoji
iar tu cu fiecare strat
vei ieşi din nou la suprafaţă
ştiu



am înţeles târziu
eu am fost pentru o vreme soldatul din primul rând
într-o luptă care nu mi-a aparţinut niciodată

Visions

să te trezeşti într-o dimineaţă mult prea devreme

să alergi spre un loc unde poţi fi numai tu

şi să râzi la soare

să-ţi fii suficient

va veni o zi
a dezamăgirilor
o zi în care oraşul îţi va fugi de sub picioare şi se va ascunde
în parcări subterane
în care oamenii vor deveni ceaţa care îţi zgârie obrajii
ochii şi urechile

ziua aceea te va răni
ca o secere ascuţită ce vine prin spatele tău
din întuneric
 îţi va tăia respiraţia şi ţi se va aşeza pe piept
ca o pulbere fină
 ca o umbră ce te ademeneşte în tunele înguste şi reci

vei încerca să te revolţi
să îţi scuturi noroiul de pe tălpi şi să te reinventezi
o carcasă mai puternică, îţi zici
de data asta voi câştiga lumea
o voi domina şi o voi ţintui simplu cu privirea
şi ea se va modela după regulile mele

adesea, îmi imaginez lumea
ca nişte braţe uriaşe
îmbrăţisându-se, luptându-se
ca un şarpe care vrea să-şi muşte propria coadă
în mijlocul ei aş fi un coregraf
iar muzica, vocea mea puternică
sălbatică, impunătoare
vocea unui stăpân care împinge mulţimea
de la spate

amour imaginaire

l-ar fi recunoscut oricând

şi instinctiv

 ar fi întins degetele spre el

să i le sărute

l-ar fi iertat şi l-ar fi iubit

în lumina zilei

adolescentin  

mângâindu-i pe rând obrajii nebărbieriţi

lăsându-i dimineaţa 

un poem şi un sărut agăţat în cuierul de la intrare

/ conturul trupului ei  cald încă

sub trupul său

înainte de fiecare întâlnire

s-ar fi dezbrăcat de trecutul ei

 ar fi venit la el goală şi nemângâiată

l-ar fi lăsat să îi dea pe rând toate valurile
la o parte
să îi scuture de pe pleoape
 visele rele

pentru tot ce nu a îndrăznit să îi fi spus

în ea ar fi aruncat în fiecare zi un om cu o piatră

dar nu ar mai fi simţit nimic
cât timp el a locuit într-însa
ea a fost o carcasă caldă care acum
a murit

şi fiecare rază ce o atinge

trece dincolo ca prin sticlă
 încălzind doar aerul din jurul ei

No light

pe străzi atât de cunoscute

printre cei mai obişnuiţi dintre oameni

acolo mă pierd în cele mai lucide
momente ale mele

dimineţile sunt o adevărată revelaţie
privitul în oglindă, recuperarea unei identităţi
lăsate la marginea oraşului peste noapte
contactul  cu oamenii
un fel de convingere personală că în mine
nu a murit încă totul

cel mai mult îmi plac conversaţiile lungi
când în fumul de ţigară ancorez temeri  şi mărturisiri
ca într-o pânză de păianjen care captează
vise rele
/ acelea sunt momentele în care te simţi
ca o icoană la care se roagă toţi necredincioşii

anotimpul acesta rece
mă curăţă de toate frunzele uscate
un fel de regenerare sentimentală prin care trec
ca printr-un tunel
spre eliberare

toamna aceasta am nevoie de cineva
de care să îmi agăţ existenţa

### storyteller

să te ascult şi să mi se pară  că ochii tai

sunt

două trenuri de noapte 

ce se apropie tot mai mult

iar eu să rămân nemişcată simţind sub tălpile goale

cutremurul şinelor

şi să nu-mi fie teamă

să te ascult 

şi din pământ spre aripi şi mai departe

să urce toate misterele acestei lumi

să le simt greutatea pe umerii mei mici

 să îmi cadă cuvintele pe gât pe sâni 

nemestecate

şi apoi să amuţim într-un sărut

o întreagă noapte polară

să te ascult iar şi iar

să alerg prin tine ca într-un oraş străin

să te găsesc în spatele fiecărei uşi pe care vreau să o deschid

ca să îţi şoptesc la rândul meu

povestea unei femei

cu o mie de chipuri înfăşurate în pansamente

şi numai atunci

în toate oglinzile din lume

oamenii să-şi poată privi pentru o clipă sufletul

să-l ţină în palme 

să vadă cum e un copil crescut de umbre

to let myself go

//
sunt balerina ce dansează  şchiopătând
pe câmpurile minate ale minţii tale
ţinând pe umeri
 tăceri tot mai grele

\\
e dintr-o dată noapte
te aştept
pe străzi de smoală
acolo unde umbrele ţi se desprind de tălpi
şi îşi fac de cap
în cluburi underground
eu te aştept
pe jumătate nemângâiată pe jumătate dezbrăcată
cu un sărut negru
ce-mi stă pe buze
ca pe marginea unei prăpăstii

în asteptarea aceasta
văd oameni fără chip alergând în jurul meu ameţitor de repede
văd păsări cu aripi tatuate
ascunzându-se sub scara îngerilor
văd soldaţi bătrâni înghesuindu-se între ziduri
furându-şi unul altuia somnul

în locul acesta te aştept
cu o inimă de sticlă înfăşurată în ziare
e anotimpul mâinilor reci şi a săruturilor date pe fuga
şi tot ce îmi rămâne
e să mai ies câte puţin din mine
să te caut
în sticle verzi gări sau submarine
să întind frânghii să construiesc punţi
între visele mele şi realitatea ta

Oameni noi

hrănesc păsări şi orfani cu pâine

schimb trenuri, alerg dintr-un om în altul

dar tălpile îmi rămân mereu curate

pregătite pentru un nou exerciţiu de echilibru

trec pe partea mea de prăpastie doar oameni în a căror ochi pot încăpea întreagă

fiecare zi e doar o simplă aruncare de zaruri ce îmi descoperă un alt chip

în mintea mea, de sub corăbii răsturnate

se aude acelaşi cântec ţigănesc

- atunci secundele devin umane şi muşc din viaţă ca dintr-un măr aproape perfect

uneori cobor trepte

trepte ce duc în adâncul umbrelor mele

de acolo privesc cerul şi plâng ca un copil

ce vede pentru prima oară

 cum un om moare

atât de aproape de el

apoi mă ridic pe vârfuri

sar până îmi ies din minţi de fericire

şi ţip de parcă aş simţi în vene explozii solare

sunt un om nou

cu încheieturile libere

cu o singură pereche de pantofi şi o lume întreagă răsturnată în spate

N ( n ) poeme pentru David

sufletul tău

un cub rubik ale cărui culori nu le mai pot ghici

dar nu mă întreba nimic
lasă-mă să dansez în soare
să adorm măcar o dată în braţele unui străin
/  să mă desprind de tine
şi să nu simt că alerg goală pe străzi
ca un om căruia
nu i-a mai rămas nimic

pentru că 

dincolo de surâsul acesta şi de toate contururile schiţate grăbit

în mine rămân atâtea goluri

/ dar  tu nu ai răbdare

nu  asculţi

întind mâna să te salvez

dar văd cum deja te scufunzi
în nepăsare

în locul acela  unde ne legănam visele
de copii frumoşi
revino
şi lipindu-te de mine ne vom izola prin individualizare
de lume
tatuându-ne pe trupuri
acelaşi semn 
aceeaşi constelaţie norocoasă


voi rămâne o femeie la fel de frumoasă
aşteptând valul
care să te mai scoată o dată la suprafaţă