Oameni noi

hrănesc păsări şi orfani cu pâine

schimb trenuri, alerg dintr-un om în altul

dar tălpile îmi rămân mereu curate

pregătite pentru un nou exerciţiu de echilibru

trec pe partea mea de prăpastie doar oameni în a căror ochi pot încăpea întreagă

fiecare zi e doar o simplă aruncare de zaruri ce îmi descoperă un alt chip

în mintea mea, de sub corăbii răsturnate

se aude acelaşi cântec ţigănesc

- atunci secundele devin umane şi muşc din viaţă ca dintr-un măr aproape perfect

uneori cobor trepte

trepte ce duc în adâncul umbrelor mele

de acolo privesc cerul şi plâng ca un copil

ce vede pentru prima oară

 cum un om moare

atât de aproape de el

apoi mă ridic pe vârfuri

sar până îmi ies din minţi de fericire

şi ţip de parcă aş simţi în vene explozii solare

sunt un om nou

cu încheieturile libere

cu o singură pereche de pantofi şi o lume întreagă răsturnată în spate