***

întind degete subţiri şi reci spre tine

e un gest deja familiar 

pentru că eşti scurtcircuitul ce mă trimite

în cel mai lung vis de până acum

tu ai putea coborî
până în groapa marianelor

să aduci
raze curate şi materne
să mi le pui în păr
să mă poţi găsi
între atâtea şi atâtea umbre
una mai frumoasă decât cealaltă

mi-aş dori să cred că te apropii

ca să rămâi

pentru că tu
străbaţi în galop 
în sens invers
 tunelele minţii mele
şi laşi în urma ta pietre
ca un semn că ai să te întorci mereu
la fel de uşor  

ca prima dată

şi prin uşi lăsate deschise

 aştept  tăcută  ca  să vii

să mă legeni până când se liniştesc în mine

toate valurile

##

sunt un cuib care-şi adună păsările
rând pe rând
în fiecare primăvară / ca o mamă
care îşi iartă
fii rătăciţi


braţele mele devin
leagăn
pentru cei care nu s-au mai odihnit de mult
pentru îndrăgostiţi şi somnambuli/ pentru copii dispăruţi
pe care încă îi mai aşteaptă cineva acasă


pentru că e un război fantomatic afară
iar noi nu mai ştim cum să ridicăm ziduri
în jurul nostru
să nu ne ajungă vreo molimă/ să nu ne rănească vreo aşchie


cerul se îngrămădeşte sub tălpile noastre/ de acolo de sus
pământul îşi scutură morţii
ca o ploaie torenţială


dumnezeu se face tot mai mic
atât cât să încapă
într-o cochilie


încă aştept ziua aceea
în care
o să cădem  în găurile din stratul de ozon
şi o să strigăm cu toţii uraaa

###

tu sfărâmai pietre între degete
şi suflai praful în soare
/ eu îmi pierdeam cea mai frumoasă umbră


sub pielea mea se adună
neliniştea
îşi înoadă marinăreşte rădăcinile
de semiabsenţa ta 


încă te port cu mine peste tot
îmi stai pe umeri şi  şopteşti
tot felul de nimicuri


ce frumos ar fi
să mă pot dezbrăca de tine
ca de o haină oarecare
şi în vis
să fiu numai eu
tunsă scurt 
cu mâini curate
ca atunci când eram copil




să îmi fie din nou teamă de întuneric
şi să mă vindec după ce fac dragoste
ca pentru prima dată


apoi dimineaţa
să îmi privesc după mult timp umerii goi în oglindă
iar tu să fi plecat deja

Manifest

în fiecare om pe care îl iubesc

găsesc un erou / o vestă antiglonţ
ce astupă toate ferestrele sparte
prin care mai intră în zilele reci
frigul


eram  acolo  unde
nu mai ştii ce e acasă şi nu mai ştii
pe unde să mai ieşi puţin din tine
unde să mai loveşti
 să cazi
din visul ăsta îndoit la colţuri ca un fel de avion
cu direcţia haos


şi mi-aş dori
să fie  o zi în care să iasă fiecare din cutia sa
/ să treacă unul în cercul celuilalt
ca printr-un tunel
spre o altă viaţă

să închid ochii şi să mă trezesc în sfârşit
odihnită

într-un trup care  nu miroase a resemnare

la o adică toţi venim de nicăieri
şi mergem spre niciunde
un fel de dans pe sârmă

în şir indian

nu cercuri închise nu pietre albe

fluturi 

canibalism deghizat

ferestre acoperite
mult praf

dincolo de simţire

pereţii se contractă
numărăm vânătăi şi
spunem ultimele cuvinte
se prăbuşesc avioane şi în craniile noastre
apar
scurtcircuite

narcotice analgezice mult fum
 halucinaţii
şi multe scări lipsă
până la cer


uşi încuiate aglomeraţii urbane
avorturi spontane
braţe întinse spre uitare
şi mult guess who

Oamenii nu se întorc oricât de mult le-ai scrie

să ne lăsăm trupurile   în zăpadă

iar noaptea să le spele cu tăcerile sale

/ dimineaţă vom fi oameni noi

cu mâini curate

cu suflete mirosind a linişte

razele astea transformă totul în cenuşă/ anotimpurile nu mai sunt la fel
ei ţi-au cusut sufletul pe margini
te-au închis în cercurile tale
ţi-au  şters chipul  şi te-au trimis  apoi în lume 



când ai plecat
oamenii stăteau la pândă printre crăpături
/ să arunce ultimele pietre


atunci am vrut să renunţ la lumea aceasta
ca la o haină veche/ ca la o jucărie care aminteşte
de o copilărie nefericită


să plec 
 în locul acela unde toate tunelele care pornesc din mine
 se fac din ce în ce mai reci
şi mai înguste
să nu ajungeţi niciodată aici unde
se nasc exploziile solare
aici unde haosul 
e o stare interioară permanentă

Scheletic

sunt câţiva paşi care ne-au scăpat

prin tălpi
buzunarele s-au umplut cu pietre/ în mintea mea
trăieşte un mim mereu trist
sau poate totul e un vis urât
 e doar un vis urât


nopţile ne strâng tot mai mult semicercurile
ne sufocă treptat neatingerile
/ de o vreme nimic
nu mai mişcă în mine


îmbătrânesc prematur
cuvintele cad nemestecate pe gât, pe sâni
bărbaţii aleargă spre mine îmbrăcaţi  cu umbrele lor
de parcă nimic
nu îi mai leagă de pământ


încă un rămas bun
şi încep să sângerez pe dinăuntru




 disec lumina în raze subţiri
să îmi ajungă pentru o săptămână
aproape am uitat când am ieşit afară
ultima dată
când m-am lovit de tine
printre atâţia şi atâţia  străini
tu nu erai ca ei
aveai pistrui şi ochi căprui
mă puteam îndrăgosti oricând

Imunity

să rup din dimineaţa asta o rază 

şi cu blândeţe 

să îţi mângâi  pleoapele amorţite  în somn

legănate de vânt îţi laşi oasele

căci ştii

atingerile niciodată nu dor

mi-am pus cândva o dorinţă

am avut grijă de ea  ca de un copil slab şi bolnav

până când a crescut şi mi-a explodat

în faţă

nu am ştiut niciodată /  sistemul meu imunitar
 a renunţat la câte un scut

cu  fiecare luptă 

până când am rămas fără apărare

pe urme de paşi străini am învăţat să merg
până când m-am rătăcit
pentru prima oară
atunci am aruncat cu săgeţi la întâmplare
şi nordul a adus un ţipăt familiar


în braţele tale, atât de uşor îmi simt trupul
şi atât de transparent
de parcă m-aş putea confunda oricând
cu pielea ta, cu carnea întinsă pe oase
ca o pisică leneşă
căci ştii
/ nimeni nu a  mai fost vreodată
atât de aproape de mine

Untitled

se înghesuie pisicile

pe ţevi fierbinţi şi torc/ cineva le mângâie burţile goale

cu aburi

dintr-o dată parcă lumea dăruieşte ceva

fără să aştepte nimic în schimb

cândva aş fi vrut de la voi o vorbă bună
 un zâmbet sau o rază de soare
acum din artere spre pământ coboară
fire de telegraf 
iar cuvintele şi gesturile se macină între ele
capătă aromă de cenuşă




e din nou iarnă
mă urc într-un taxi la întâmplare
 sunt într-un new york gri şi  strâmt
ninge afară / chill`n jazz la radio
mă caţăr pe blocuri până la îngeri
le fur un sărut printre gratii
un fulger îmi scanează sufletul
şi mă trezesc într-un pat rece
suferind de amnezie


cândva îmi spuneam rugăciunea înainte să adorm
 îmi alegeam visele dintr-un playlist color
aveam un înger care îmi şoptea cântece de leagăn
/ eram fericită

Coduri

fiecare om pe care l-am iubit

a purtat cândva un nume dulce
/ un asterix în agenda mea încărcată

acum din artere spre pământ coboară
fire de telegraf 
iar cuvintele şi gesturile se macină între ele
capătă aromă de cenuşă

bună, te ştiu
eşti acelaşi cu care îmi împart gândurile
şi primul sărut pe anul acesta
când toate cresc în jurul nostru/ o vegetatie bolnavă încă din naştere
măsurăm fiecare atingere, fiecare respiratie
stăm la coadă pentru doza zilnică de imunitate



când imi lipseşti, încep să agăţ becuri colorate de cer până la tine
să nu cumva să uiţi drumul înapoi
când îmi lipseşti
braţele mi se înoadă într-o îmbrăţişare chimică
/ învăţ să comunic prin unde sonore ca delfinii
fără să ştiu că la capătul celălalt
nu mă mai aude nimeni


între sărut şi gândul acesta
în care mă rostogolesc ca un glob de sticlă pe teren accidentat
  un oraş rămas în beznă 




 nimeni nu îmi spune pe adevăratul nume
când eram mică mama m-a vândut pe un bănuţ de aur
unei ţigănci bătrâne
de atunci mă cheamă azelia / am pe umărul stâng o cicatrice  fluture
şi toată lumea zice că-s frumoasă




cândva îmi spuneam rugăciunea înainte să adorm
îmi alegeam visele dintr-un playlist color
aveam un înger care îmi şoptea cântece de leagăn
/ eram fericită

Robbie

se lasă din nou noaptea

grea ca o ploaie de pietre peste trupuri de nou născuţi

rosteşte-ţi rugăciunea robbie

 strânge în pumni ultimele raze de soare
aşterne-le uşor peste pleoape
şi adormi


în oraşul îngerilor
oamenii străzii ascultă muzica de bethoven/ adună gunoaiele fosforescente
cu mâinile goale, sincere
realitatea e un buncăr imens din care culege fiecare pentru sine
o nouă zi


cu ochii închişi am alergat spre tine
cu teama că atunci când mâinile reci te vor ajunge
ai să te faci mic
atât de mic încât ai să mi te strecori printre atingeri
şi fără cuvinte, ai să minţi din nou


dinspre degete spre mâini
şi mai departe
teama se caţără muşcând din carne
nu e nimeni vinovat , în loc de aripi
am să cos scuturi peste scuturi
poate aşa voi înceta să mai adun în mine
vânătai


am încercat să cred în tine
mi-am pansat ochii să nu văd lucruri evidente
acum aştept un tsunami care să mă cureţe pe dinăuntru
acum aştept să treacă prin mine
o rază de soare
să rezolv acest puzzle al umbrelor

No man`s land

anotimpul acesta rece

 a luat tot ce rămăsese viu şi sănătos în povestea noastră

tot ce plutea nesigur  deasupra genelor strânse

într-un somn fără vise

în umbra ta am mai crescut puţin

/ odată mi-ai spus că fiecare sărut al meu
poartă un nume de străin
un cod de bare imprimat
la fiecare reciclare sentimentală


pentru că ce e dincolo e atât de nesigur
mi-aş dori să rămân aici şi resemnată să îmi las scheletul subţire
în mâinile tale
să mă vindeci de transparenţă


pentru că orbirea duce la nemurire
învaţă-mă să închid ochii când mă strecor printre oameni
să nu mai simt săgeţile din ochii lor de sticlă
ţintindu-mi slăbiciunea


te-am căutat de atâtea ori în poveştile altora
am încercat să îţi aleg un nume pentru fiecare zi a săptămânii
 să nu te confund
cu străinul de ieri de azi
sau de mâine
te-am căutat de atâtea ori în povestea mea
am sperat că te voi putea găsi
să plantez iubirea în pieptul tău
dar au trecut atâtea anotimpuri
 şi deşertul
doar el a putut creşte între noi