##

sunt un cuib care-şi adună păsările
rând pe rând
în fiecare primăvară / ca o mamă
care îşi iartă
fii rătăciţi


braţele mele devin
leagăn
pentru cei care nu s-au mai odihnit de mult
pentru îndrăgostiţi şi somnambuli/ pentru copii dispăruţi
pe care încă îi mai aşteaptă cineva acasă


pentru că e un război fantomatic afară
iar noi nu mai ştim cum să ridicăm ziduri
în jurul nostru
să nu ne ajungă vreo molimă/ să nu ne rănească vreo aşchie


cerul se îngrămădeşte sub tălpile noastre/ de acolo de sus
pământul îşi scutură morţii
ca o ploaie torenţială


dumnezeu se face tot mai mic
atât cât să încapă
într-o cochilie


încă aştept ziua aceea
în care
o să cădem  în găurile din stratul de ozon
şi o să strigăm cu toţii uraaa