duminică, 23 octombrie 2011

Bitter

atunci când totul moare tăcut
te răzvrăteşti şi cu zâmbete amare
te arunci afară din tine


era o vreme în care te răneai de poeme imperfecte
ca de nişte pietre albe
zăceai luni întregi zidind cuvinte
peste alte cuvinte
construiai graniţe
între vise şi realitate

eşti omul cu o singură pereche de pantofi
şi ţi-s mici
şi te strâng
ieşi în stradă/ păşeşti pe lângă craterele lăsate
de ploaia de îngeri de aseară
când tu, amorţit
muşcai din cer/ îţi muşcai din carne
şi nu simţeai nimic



de la fereastra ta
lumea pare atât de bolnavă
şobolani cu ochi de sticlă îţi gâdilă tălpile/ îţi întind
capcana unui zâmbet
dar tu îţi aprinzi o ţigară
expiri tot universul afară din tine
şi te zideşţi înăuntru

Un comentariu:

Goda spunea...

Frumoase randuri dar sfarsitu nu se termina chiar asa de frumos. Fiecare rand ascunde ceva, din interiorul tau:)

o nouă formă

 nu mai recunosc nimic din ce mi se întâmplă mi-e dor de varianta mea neșlefuită  de pe la 20 mi-au dispărut din super-puteri și nu știu pe ...