atunci când totul moare tăcut
te răzvrăteşti şi cu zâmbete amare
te arunci afară din tine
era o vreme în care te răneai de poeme imperfecte
ca de nişte pietre albe
zăceai luni întregi zidind cuvinte
peste alte cuvinte
construiai graniţe
între vise şi realitate
eşti omul cu o singură pereche de pantofi
şi ţi-s mici
şi te strâng
ieşi în stradă/ păşeşti pe lângă craterele lăsate
de ploaia de îngeri de aseară
când tu, amorţit
muşcai din cer/ îţi muşcai din carne
şi nu simţeai nimic
de la fereastra ta
lumea pare atât de bolnavă
şobolani cu ochi de sticlă îţi gâdilă tălpile/ îţi întind
capcana unui zâmbet
dar tu îţi aprinzi o ţigară
expiri tot universul afară din tine
şi te zideşţi înăuntru
Un comentariu:
Frumoase randuri dar sfarsitu nu se termina chiar asa de frumos. Fiecare rand ascunde ceva, din interiorul tau:)
Trimiteți un comentariu