azi sunt mai săracă

azi sunt mai săracă îmi zic
mâinile mele nu mai ştiu ce înseamnă blândeţea
de la mine au plecat toţi pe rând
bărbaţii mei iubiţi s-au făcut paznici de noapte
singurătatea mă sufocă în somn
asasinul natural al omului
îmi slăbeşte şuruburile care mă ţin pe picioare

îmi îngrop capul în pământ
ca pasărea aceea ciudată
simt pericol
mama are ochii tot mai roşii
un animal hăituit care îi aleargă pe dinăuntru
căruia cândva îi spunea dragoste

apoi tac şi răsucesc trupul în trupul tău
se potriveşte perfect şi luminează cum trebuie
sângele cu care simţim

cu toate astea
azi sunt mai săracă
într-o cameră mică şi albă ceva ca un dumnezeu
se mişcă prin pereţi
mi se face teamă
de undeva dintr-un colţ un paparazzo îmi fotografiază
viaţa părăsindu-mă în grabă

3 poeme

#cum te strig

Merg prin arşiţa oraşului,
soarele se lasă în piele ca un acid & degetele lui sunt cozi de pisici negre, dragostea noastră seamănă cu paraziţii lumii, carne dulce şi otravă, o spaimă ca o inimă de iepure orb alergând prin câmpuri, şi noapte în sânge când nu eşti, când nu îţi pot fi;

aminteşte-mi cine sunt, de frumuseţea gurii care şopteşte şi muşcă, de cei uitaţi şi dispăruţi printre noi, dezbracă-mă cu frică, printre brichete aprinse şi răvăşire nu pot fi decât aşa cum mă ştii, femeie nocivă, un cerc închis care se desface mereu altfel & ţipătul care lasă mereu oraşul în beznă.

# acum stim

Supravieţuitori, şi nu, fără tortură şi intoxicare,

fără cuţite ascunse în mâinile care mângâie,

curaţi, cum e lumea după o ploaie acidă, cum e craniul celor mai dragi în pământ.

Acum ştim, noaptea se vânează şi e limpede, nu există linişte, în morminte

se înjură şi se ţipă, din paturi se coboară spre dimineaţă cu siguranţele sărite, cu toate lacătele sparte. 

Acum ştim,

rugăciunile nu ne alungă insomniile, ţigările nu o să ne provoace mai mult cancer decât poezia, iubirea ţine exact atât cât vrem noi.

Acum ştim, singurătatea asta e un gândac scăpat în creier. Ţine-mi pleoapele închise ca uşile unui lift, coborâm ca nişte cârtiţe înăuntru. 

Să ne ascundem, îmi spui, dar nicăieri nu mai suntem singuri.

Noaptea se vânează. Aleargă cât poţi de repede, my Forrest Gump, aleargă cât poţi de repede spre mine.

#flashes

Prea mult timp de când

top250 imdb şi jaluzele trase a carantină

lumina căzând în liniuţe orizontale ca de cocaină pe pielea nerasă

- am inventat atâţia monştri

acum dormim cu ei în braţe

ni se par de-a dreptul drăgălaşi.

Prea multă linişte de când 

ultimul doliu şi durerea ca o carie săpând în ţeasta bunicului

apoi atac cerebral urmat de nebunie pasivă 

- am regizat de atâtea ori morţile noastre mici

stăm cu toţii la rând şi cineva încă e comunist rău acolo sus

bunicul mai are mult până ajunge în faţă.

Prea mult tremur de când

jumătatea ta de pat e vid negru ca un beci întunecat şi dimineţi când mă trezesc şi

mă zbat ca o insectă transpirată în plasă

- sunt propriul meu gropar

mă întind aici cu rochia mea proaspăt călcată

îmi place noaptea

se rulează tot felul de filme interzise.

lovely bones

trec printre noi păsările lui Hitchcock
ni se izbesc de retine atât cât
să nu ne mai putem recunoaşte când ne răcim
iubitule
aş putea să-ţi opresc inima cu mâinile goale
gândăcel strâns în pumn
sunt mică şi eu şi mă doare
 peste tot unde caut
se lasă întuneric apoi găsesc biserici încuiate
e ger între coapse şi foame ca în iernile comuniste
sap şi găsesc dragoste printre mere îngheţate

dragostea ca un os păstrat pentru mai târziu

micile mele dezastre

 În apropiere se transpiră sânge şi zic dragoste,
 asta e,
cârlige care leagă bărbatul de femeie,
 şi ţipete venind din piepturi întredeschise.

 Am închis ochii,
 m-am gândit la moarte şi gura mi s-a umplut de insecte şi  pământ,
sângele a devenit confuzie,
am văzut umbre colorate, am regizat mici dezastre,
adăpostul s-a transformat în cameră de gazare şi tot ce a fost blând s-a autodistrus.

 S-au întins multe mâini să-mi schimbe bandajele,
au vrut să mă simtă goală până la sânge,
 s-au repezit ascuţit şi violent  dar pielea mi-a rămas liniştită, indescifrabilă,
râu adânc adăpostind atâtea explozii, şi peşti speriaţi,
 am auzit vocile lor chemându-mă la suprafaţă
cum chemi un câine la tine,
 şi mâna care mângâie e tot aceea care loveşte, şi mâna
care eliberează e tot aceea care strânge frânghia în jurul gâtului.

Boala mea e transparenţa, dragostea
pentru tremur şi cusături neterminate, liftul cu oglinzi
cade în gol cu tot ce doare, mă desprind din pânze vechi şi plase,
regizez o vindecare grăbită,
am un bărbat de care trebuie să am grijă.

serile de vară

am văzut
 frica şi zbaterea celor dragi prin punga de plastic
apoi blândeţea mişcărilor şi renunţarea
pulsul perfect întins ca un picior de balerină
în aparate

 patul a fost rece când l-am atins
 noaptea lungă ca o mărturisire & trupul greu purtat pe braţe mult prea departe
 apoi rupere de noduri

acelaşi final îl avem cu toţii
 dragul meu

liniştea mortului în serile de vară
e gura noastră umplută cu pietre
care nu mai ştie să spună lucruri frumoase
şi totul e atât de adânc
stăm pe vârfuri în dragostea asta ştiind
ca ne-am putea îneca oricând

film noir

teama noastră pentru orice abandon

şi celulele care mor

fără să fie atinse măcar o dată de cei frumoşi şi blânzi

apoi mirosul de oase ude

mai bătrâne mai bolnave

de după fiecare luptă

dragostea noastră pentru autodistrugere

e o boală atât de comună

 atât de reală

la fel ca 

arma care creşte din braţul copilului  

sau ura pentru lucrurile pe care nu le înţelegem

şi totul se petrece la adâncime

într-un sânge negru mut 

inima se zbate în cârlig 

la fel de absurd

cum un om caută supravieţuire  în băutură

şi totul are gust greu
metalic
în somn ne încâlcim ca nişte înecaţi
printre rădăcini
 căutându-ne

old times

au fost timpuri când
eram mai puternică 
pielea
încă nu începuse să-mi strălucească sub privirile bărbaţilor
pe atunci tata lovea cu pumnul în masă
se făcea linişte 
noi ne simţeam vinovaţi pentru orice respiraţie 
pâinea neagră ne astupa
găurile de şoareci din stomacurile noastre mici
şi eram fericiţi aşa
eram murdari 
ochii abia se descoseau
iar lumea era atât de orbitoare în mizeria ei
iar lumea era
tot ce ne doream

au fost timpuri cu biserici la fel de goale
când mama era slabă bolnavă
şi mâncarea mai rea ca niciodată
tata tăcea violent muncea violent
şi nici măcar
nu avea vreun viciu
mi-aş fi dorit atunci să fie un beţiv nenorocit
să înjure tot ce-l durea
să amorţească pentru o clipă 

au fost timpuri acide şi neînţelese
cu trupuri transpirate în paturi strâmte şi tari
când lumea noastră se mula perfect
pe scheletele subţiri care
nu îndrăzniseră încă sa facă un pas în afară
şi eram naivi
eram atât de frumoşi în naivitatea noastră
şi nici măcar nu ştiam

Psychedelic

dimineţi transparente
ca nişte eprubete prin care se mişcă
goi
psihedelic
monştri din care cresc
alţii monştrii - micile noastre erupţii, micile
noastre mecanisme de apărare cârpite de atâtea ori
, gesturile haotice
ale unei pierderi repetate până la nebunie.

 foamea aceasta
începe să capete o formă cronică, violentă
- îmi întorc sângele pe dos, te caut să mă vindec cumva
dar vindecarea nu e pentru mine
aşa cum
nu e pentru orice toxicoman.

rewind: vara în care ne-am atins pentru prima oară şi am spulberat toţi pixelii
 mi-am zis
că atunci când fluturilor li se şterge praful colorat de pe aripi,
devin oameni.

fast forward: noaptea când se adună toată gheaţa
la noi în garsonieră şi stăm faţă în faţă
fiecare cu inima la mii de mile depărtare
şi ne sărutăm mecanic şi ne îmbrăţişăm mecanic
în somn
pentru că pe undeva  ne e frică
de frigul
dintre noi.

dimineţi transparente ca
nişte acvarii în care înoată
toate temerile noastre
şi temerile mai mari se hrănesc cu temerile mai mici
până când
rămâne un singur peşte în acvariu- toate aceste siguranţe sărite
îmi lasă
inima în beznă, ţine-mă de mână.

blue nostalgia

azi am fost
steagul alb, subţire
ca pânza de pe faţa înecatului
în care s-a tras fără milă. am stat în camera de gardă
unde serul din perfuzie
curgea
ca o picătură chinezească
ca acidul sulfuric
perpendicular
pe inimă.  nu m-am zbătut
deloc şi n-am plâns
când mi-au smuls din braţe ursuleţul de pluş,
din urechi
cerceii de la tata
din cap
ochii mamei. o dezumanizare
precisă ca o incizie
pe carnea crudă, adineauri încă zbătându-se.

azi am fost
zidul pe care îşi sprijină condamnaţii
ultima suflare
gândindu-se la cei dragi. soarele palid, hologramic
de pe ecranele chinezilor.

iubita care ţi s-a scurs printre degete
violentă şi seducătoare
ca o hemoragie.

toate aceste maladii

atâtea nopţi anemice &  nevoia de matern patern
de viu
peste carne rece
 aceste maladii ale

braţelor care
nu mai au la ce da drumul-
când cămăşile se spală atât de greu de sânge
şi toate lucrurile au
un cancer cu gluga trasă peste faţă
pândind dinăuntru

mă las în braţele tale
ca într-o apă salină- a rămas atâta piele moartă
în care mi-a fost frig şi teamă
ies cu ea în braţe
din biserici goale precum o târfă iertată vindecată
mă lipesc de tine
 cameleon
te iubesc în culorile tale, cu armele tale

prea mult timp am fost singuri
prea mult timp am strâns în braţe
saci cu oase reci şi indiferente-
noi
oamenii indigo care îşi strigă cuvinte
de la sute de inimi depărtare
şi fac dragoste apoi în somn

suntem vii şi fierbinţi
& toate acestea nopţi anemice
toate aceste maladii
nu ne pot face rău
în niciun fel

vis negru

###

se auzea o muzică adâncă, viscerală
un fel de ţipăt venind
de sub crucile de lemn
noi alergam pe străzile din zona industrială
mirosea a cauciucuri arse, a maidanezi şi
a spaimă
din cer se prăbuşeau avioane ruseşti
 ne prindeam unul de altul
cu braţele ca nişte curele

să ne spânzuram de cer spuneai

dragoste ca nişte epileptici
cu spasme şi cuvinte indescifrabile
ochii strâns închişi

o sa-ţi crească barba lungă lungă
cum le cresc morţilor
în somn
spuneam
cine o să ţi-o mai mângâie atunci?

apoi tăceam violent violet
aerul devenea
o rană deschisă pe care o treceam
de la unul la celălalt

se auzea o muzică adâncă,
viscerală
un fel de lobotomie tandră
şi
nu mai ştiam cine pedepseşte pe cine