N ( n ) poeme pentru David

sufletul tău

un cub rubik ale cărui culori nu le mai pot ghici

dar nu mă întreba nimic
lasă-mă să dansez în soare
să adorm măcar o dată în braţele unui străin
/  să mă desprind de tine
şi să nu simt că alerg goală pe străzi
ca un om căruia
nu i-a mai rămas nimic

pentru că 

dincolo de surâsul acesta şi de toate contururile schiţate grăbit

în mine rămân atâtea goluri

/ dar  tu nu ai răbdare

nu  asculţi

întind mâna să te salvez

dar văd cum deja te scufunzi
în nepăsare

în locul acela  unde ne legănam visele
de copii frumoşi
revino
şi lipindu-te de mine ne vom izola prin individualizare
de lume
tatuându-ne pe trupuri
acelaşi semn 
aceeaşi constelaţie norocoasă


voi rămâne o femeie la fel de frumoasă
aşteptând valul
care să te mai scoată o dată la suprafaţă

Heavy in your arms

de când te-am ucis în vis
te caut în toţi oamenii şi în toate

formele

ce ţi-au cunoscut mângâierea

să te recompun 

din amprente

pentru că tu

tu cu tăcerile şi temerile tale
ai putea tulbura liniştea oricărei femei




mărturisirile  acestea
ca o schimbare de pansamente

mâinile mele

căutând să mângâie cele mai triste chipuri

mereu cu aceeaşi  teamă şi graţie

e o sinucidere lentă

când în tine găsesc semne ale atâtor naufragii

şi vreau să rămân

să întind frânghii spre cer

ca un fel de rugăciune


te-am chemat de atâtea ori
acum strigătele sunt de ajutor
sos-uri  din deşertul oaselor mele







sunt nopţi când

strâng în braţe contururi
ce păstrează încă arome şi impulsuri
cu o seninătate bolnavă
de parcă trupul meu
ar putea muri  oricând fără căldură
 / aşa trăiesc de la o vreme
respir şi iubesc
cu jumătăţi de măsură

amintirile  coboară
rând pe rând
în coşul de rufe
seismic
obsesii şi vicii
dărâmă zgârie norii viselor mele
şi mă trezesc mai goală ca oricând
întinzând degete spre cer
visând
la o dragoste nouă

Secunde umane

sunt zile când vreau să

trăiesc copilăria ta
să împărţim aceeaşi mamă aceiaşi morţi
aceleaşi fobii 
mergând pe vârfuri
fără să trezesc în tine empatii 
/ să stau culcată şi cuminte să îţi admir 
ridurile şi pistruii
micile revolte frământările
de bărbat prematur


pentru că tu
dansezi ca un strop de mercur
pe  frânghiile acestea subţiri
de femeie ce îşi poartă zâmbetul ca o mască de fier
/   e o retragere mecanică
când te văd plecând e ca şi cum 
în oraşul acesta aş rămâne singurul locuitor




şi mi-aş dori
să  oprească un tren aici
să  vină călătorii să îmi deschidă
cutiuţele cu obsesii
să îşi aleagă fiecare  câte una
 să plece apoi bucuroşi acasă
să mă lase goală ca în prima zi a vieţii mele


sunt momente când mă întreb
de ce nu te-am cunoscut mai deveme
când în tine nu se măcinau atât de violent
temeri şi nevoi 
ca nişte strigăte de ajutor
ce vin din groapa marianelor


uneori mă aşez în faţa ta
îmi scutur de pe umeri
cele mai frumoase mărturisiri
 te las să mă decojeşti de toate atingerile
ce nu au mirosul tău
să fiu oglinda în care te vei vedea mereu curat
/ te rog nu mă ucide

Ozn

în patul meu
păstrez contururi de trupuri calde şi tinere
cu un fel de naivitate ce mă consolează atât cât
să-i prind degetele zilei de mâine




ca nişte meduze amorţite

 femei rămase fără mângâieri  sapă tunele spre centrul pământului

e un resort ce se comprimă în noi

m-agăţ de tine ca de o scară de incendiu ca de

un colac de salvare

sunt dorinţe ce se macină în somnuri violente

sunt explozii solare
ce ne aruncă atât de departe
unul de celălalt


nopţile acestea
ca un război rece  cu propriile temeri
îmi atrofiază simţurile îmi usucă oasele
şi mă ghemuiesc ca într-un uter
fictiv
în braţele tale


de o vreme respir prin filtre
resuscitez atingeri şi legăn în palme iubiri premature
e felul meu de a mă retrage  înăuntru
ca mai apoi să pot lovi în plin 
ca un val tsunami

Despre trupuri

tu nu ai ştiut niciodată

te-am urmărit zile întregi printre crăpături

ţi-am radiografiat gesturile ticurile şi toate acele

detalii care te compun atât de firesc

atât de cald şi cuminte

ca o prezenţă maternă ce o doreşti împletită

de tine

pentru totdeauna

sunt atingeri ce se sparg la contactul cu carnea

se împrăştie în atmosferă şi ajung

pe trupuri străine nemângâiate

orice om ar trebui să se lase legănat în braţe

măcar o dată

altfel riscă să îi crească cactuşi dinspre umeri spre braţe

şi mai departe

pentru că noi ne-am născut

în aceeaşi constelaţie

împărţim  acelaşi vis

mereu desculţi şi curaţi 

rezolvăm probleme de oameni mari

şi ne umplem buzunarele cu pietre

să ştim că trebuie să ne întoarcem întotdeauna acasă

la sertarele cu trupuri calde ca de cai sălbatici
ce s-au oprit
să bea apă


există o femeie pe care nimeni
nu şi-ar dori să şi-o amintească
şi totuşi
o îmbrăţişăm cu drag ca pe o mamă de rezervă
când ne simţim ieftini şi supuşi
ca nişte animale domestice
/ peste tot singurătate




mai departe
vreau să dispar şi în urma mea să las o groapă comună
pentru celelalte femei care te vor iubi
/ mi te amintesc cum erai prima oară
o scenă cu cortinele trase
aveai un roi de albine în tine
ce au ieşit rând pe rând să mă înţepe
probabil aşa se întâmplă întotdeauna

Constelaţia fda

e momentul acela 

când începi să îţi doreşti să rupi să sfâşii

bucăţele mici din ceilalţi

 să simţi că trăieşti că însemni ceva mai mult

pentru că am crezut în tine mai mult decât
în orice alt dumnezeu
te-am privit minute în şir şi ţi-am mărturisit
cele mai frumoase păcate cu zâmbetul înecat  în sticle verzi
/ dacă ai fi întins o mână măcar
ai fi ajuns
acolo unde se macină acele  claustrofobe nelinişti


în mine trăieşte o bătrână
ce cântă în ţigăneşte când încerc să îmi golesc ochii de tine
când vreau să te alung să îţi decojesc atingerile
una câte una
până când ajung la substraturi ce mă dezvelesc
atât de mult încât
mi se face teamă să mă mai privesc goală în oglindă


braţele mele
lungi şi reci ca nişte holuri de spital
amorţesc într-un somn indus
/ e doar o altă piatră aruncată spre cer
ce se întoarce în mine cu asprimea  unei ploi torenţiale

***

întind degete subţiri şi reci spre tine

e un gest deja familiar 

pentru că eşti scurtcircuitul ce mă trimite

în cel mai lung vis de până acum

tu ai putea coborî
până în groapa marianelor

să aduci
raze curate şi materne
să mi le pui în păr
să mă poţi găsi
între atâtea şi atâtea umbre
una mai frumoasă decât cealaltă

mi-aş dori să cred că te apropii

ca să rămâi

pentru că tu
străbaţi în galop 
în sens invers
 tunelele minţii mele
şi laşi în urma ta pietre
ca un semn că ai să te întorci mereu
la fel de uşor  

ca prima dată

şi prin uşi lăsate deschise

 aştept  tăcută  ca  să vii

să mă legeni până când se liniştesc în mine

toate valurile

##

sunt un cuib care-şi adună păsările
rând pe rând
în fiecare primăvară / ca o mamă
care îşi iartă
fii rătăciţi


braţele mele devin
leagăn
pentru cei care nu s-au mai odihnit de mult
pentru îndrăgostiţi şi somnambuli/ pentru copii dispăruţi
pe care încă îi mai aşteaptă cineva acasă


pentru că e un război fantomatic afară
iar noi nu mai ştim cum să ridicăm ziduri
în jurul nostru
să nu ne ajungă vreo molimă/ să nu ne rănească vreo aşchie


cerul se îngrămădeşte sub tălpile noastre/ de acolo de sus
pământul îşi scutură morţii
ca o ploaie torenţială


dumnezeu se face tot mai mic
atât cât să încapă
într-o cochilie


încă aştept ziua aceea
în care
o să cădem  în găurile din stratul de ozon
şi o să strigăm cu toţii uraaa

###

tu sfărâmai pietre între degete
şi suflai praful în soare
/ eu îmi pierdeam cea mai frumoasă umbră


sub pielea mea se adună
neliniştea
îşi înoadă marinăreşte rădăcinile
de semiabsenţa ta 


încă te port cu mine peste tot
îmi stai pe umeri şi  şopteşti
tot felul de nimicuri


ce frumos ar fi
să mă pot dezbrăca de tine
ca de o haină oarecare
şi în vis
să fiu numai eu
tunsă scurt 
cu mâini curate
ca atunci când eram copil




să îmi fie din nou teamă de întuneric
şi să mă vindec după ce fac dragoste
ca pentru prima dată


apoi dimineaţa
să îmi privesc după mult timp umerii goi în oglindă
iar tu să fi plecat deja

Manifest

în fiecare om pe care îl iubesc

găsesc un erou / o vestă antiglonţ
ce astupă toate ferestrele sparte
prin care mai intră în zilele reci
frigul


eram  acolo  unde
nu mai ştii ce e acasă şi nu mai ştii
pe unde să mai ieşi puţin din tine
unde să mai loveşti
 să cazi
din visul ăsta îndoit la colţuri ca un fel de avion
cu direcţia haos


şi mi-aş dori
să fie  o zi în care să iasă fiecare din cutia sa
/ să treacă unul în cercul celuilalt
ca printr-un tunel
spre o altă viaţă

să închid ochii şi să mă trezesc în sfârşit
odihnită

într-un trup care  nu miroase a resemnare

la o adică toţi venim de nicăieri
şi mergem spre niciunde
un fel de dans pe sârmă

în şir indian

nu cercuri închise nu pietre albe

fluturi 

canibalism deghizat

ferestre acoperite
mult praf

dincolo de simţire

pereţii se contractă
numărăm vânătăi şi
spunem ultimele cuvinte
se prăbuşesc avioane şi în craniile noastre
apar
scurtcircuite

narcotice analgezice mult fum
 halucinaţii
şi multe scări lipsă
până la cer


uşi încuiate aglomeraţii urbane
avorturi spontane
braţe întinse spre uitare
şi mult guess who

Oamenii nu se întorc oricât de mult le-ai scrie

să ne lăsăm trupurile   în zăpadă

iar noaptea să le spele cu tăcerile sale

/ dimineaţă vom fi oameni noi

cu mâini curate

cu suflete mirosind a linişte

razele astea transformă totul în cenuşă/ anotimpurile nu mai sunt la fel
ei ţi-au cusut sufletul pe margini
te-au închis în cercurile tale
ţi-au  şters chipul  şi te-au trimis  apoi în lume 



când ai plecat
oamenii stăteau la pândă printre crăpături
/ să arunce ultimele pietre


atunci am vrut să renunţ la lumea aceasta
ca la o haină veche/ ca la o jucărie care aminteşte
de o copilărie nefericită


să plec 
 în locul acela unde toate tunelele care pornesc din mine
 se fac din ce în ce mai reci
şi mai înguste
să nu ajungeţi niciodată aici unde
se nasc exploziile solare
aici unde haosul 
e o stare interioară permanentă