terminat

Aș vrea să fiu puțin distrusă
să pot scrie
un poem confuz, demențial,
să am ceva putred rămas în mine
care să vă spulbere mințile,
o ultimă tragedie
în golul căreia
să vă aruncați,
dar nu a mai rămas nimic aici
care să doară,
n-a mai rămas nimic care să mă mănânce,
au murit maidanezii, târfele,
poezia,
s-au dărâmat și ultimele fabrici comuniste,
s-au distrus
cuiburile vrăjitoarelor, înghite-ți blestemele,
eu o să mă întind aici
și-o să aștept înghețul
să conserve
puțina inocență
care mi-a mai rămas,

dar el doarme

Doarme lângă mine ca un animăluţ

pe gura unui canal

şi nici nu-i pasă că frigiderul e gol,

sfârcurile mele întărite,

camera vraişte, mintea mea vraişte,

doarme lângă mine,
doarme şi nu ştie câte accidente se întâmplă

într-o matrioșkă, de câte ori plec

fără să mă simtă, de câte ori

mă răzgândesc în fapt,

doarme și îl iubesc așa, în fragilitatea
lui și-n naivitate,
ascult ceva tragic în căști și
simt că mă scufund într-o
apă amestecată cu sânge,

 a venit iar iarna,
crudă și orbitoare,
a venit iar iarna, anotimpul
în care mă simt întotdeauna dureros de lucidă
și ipohondră,
și-ncep să caut tramente pe-o parte și
traume  în memoria învinețită,
tumefiată,

dar el doarme, doarme,
doarme ca un animăluț pe gura unul canal
unde-i cald și-i
analgezie,
și nu-i pasă că eu îmi sfărm țeasta de oglinzi,
că am 3 perle mici, negre și tari
în sâni
care o să mă ucidă
și un pistol imaginar
c-un deget imaginar pe trăgaci
la tâmple
care ar putea
oricând
să mă-mprăștie
pe tapetul cu flori mici, vintage,
ca pe-un parazit, ca pe-o
lichea.

vis negru

a venit peste noi
amnezia
ca o iederă vitregă năucitoare
au venit diminețile în care nu ne mai temem
să fim lucizi și nu ne mai temem
de hidoșeniile care se reflectă-n
cioburi de sticlă
momentele când tăiem aerul dintre
noi și nu mai doare atât de tare
pentru că
am învățat să fim independenți
în iubirea asta am învățat să fim sadici și răi
serile cu lung metraje europene
care-ți scurmă în suflet și-n minte
și-n vintre
liniștea da
liniștea pe care o găsim în cabina de duș
cu apa fierbinte curgându-ne
printre cablurile neizolate din minte
calmul
pe care nu-l mai găsim în țigările cu filtru sau paharele cu absint
ci în momentele de după ce
ne rătăcim în convulsii și respirăm unul în altul
până ce trupurile ni se aburesc
pe dinăuntru
ca niște ferestre după care ne ascundem
pervertiți
au murit târfele maidanezii a murit
poezia
a putrezit
degetul imaginar
de pe trăgaciul imaginar
pe care-l simțeam atât de viu în tâmple
a venit amnezia
ca o iederă tandră să ne legene
în visul ăsta negru
negru și dulce
ca o otravă
de care nu te mai saturi

cântec negru

Ce mai rămâne
atunci când
mintea ți-e franjuri
și n-ai brațe să te legene să dormi când altele
te trag
între ziduri
și
ce
când totu-i moloz
și tu ești moloz
și ești departe
iar eu scriu
cu ochii închiși
pentu alți ochi închiși
cu ură
și milă

pentru că
între zidurile astea
sunt a tuturor și sunt
în primul rând
a mea
păpușă și vrăjitoare
confuzie și atracție

cu ochii închiși
pentru alți ochi închiși

ce mai rămâne
și ce a fost
un cântec negru suflă
prin mintea mea
făcută franjuri
și un țipăt scurt
muribund
la final
și degetele subțiri
ca niște ace
zgâriind ceva pe sticlă

meteoriți

Aș fi vrut să fiu și eu
o asiatică frumoasă,
să mă fotografiezi nud, alb-negru,
pe-o plajă părăsită sau pe o stradă
îngustă
luând de mână
vreun străin,
să-mi surprinzi cele mai
îndrăznețe
contorsiuni,
o asiatică micuță în chiloței albi, cu șuvițe
rebele și-ntunecate
peste ochi sălbăticiți,
cu gura mică șoptind
numai haik-uri
pe un fundal bântuit,
 să fiu eu
muza ta nimfo care să te-mpingă
spre paparazzi, să afli și tu
cum e să fii expus
ca un specimen mic și urât
pe o masă de disecție,
să intrăm
împreună
în pușcărie
pentru
indecență publică,
să ne iubim
printre șobolani
ca niște șobolani
ce suntem, adevărații supraviețuitori,
acum când
s-au deschis ușile
tuturor sanatoriilor
și umblă nebunii pe străzi
și urlă
și scuipă ce-a mai rămas sfânt
tocmai acum când de acolo sus
din cerul thriller
au început să se prăbușească
Orionidele.

sophie

Hai să recunoaştem, Sophie, obsesiv confesivă cum sunt
eu nu spun niciodată totul până la capăt
pentru că-mi place să păstrez
puţină radioactivitate în creierul meu zbârcit şi încântător,
ceva care să-mi zgârie cu unghiile adânc, noaptea, pieptul,
da, Sophie,
sunt de-o monstruozitate desăvârşită
şi chipul meu
se suprapune
pe oasele feţei tale zdrobite, mimează
teroarea şi umanul, extazul
în mâinile lui
transpirate şi puternice,

hai să recunoaştem, Sophie,
nu te voi învinge niciodată, aşa cum ai crescut,
nenorocită
ca o tumoră, pe sub tot ce era încă necontaminat,
nu te voi putea ţine
închisă
mai mult decât câteva zile, privind
cum ţi se stinge lumina şi ochii îţi devin
camere de ospiciu,
frumoasă cum eşti, Sophie,
cu tocurile tale
adânci
până în iad, cu tocurile care mă poartă
pe străzile astea încinse, prin cartierul ăsta
murdar şi la fel de bizar
ca prin 2000, când mă temeam
să ies din casă după lăsarea întunericului,

după lăsarea întunericului, îmi spun acum,
ce diferit şi minunat arată totul
pe întuneric, te iau de mâini
şi fugim
să colorăm în roşu asfaltul, un roşu
fantomatic, jumătate tu, jumătate eu,
de parcă aşa
aş putea face puţină lumină
în tot dezastrul ăsta,

da, Sophie, eu sunt tu şi
chipul meu se întinde
aşa frumos pe oasele feţei tale
zdrobite, păpuşa mea
teribilă, nimfa mea
întunecată,

hai să recunoaştem, Sophie, tu nu exişti
aşa cum nici eu,
nu.

zona 0.1

Minim 30 de cm distanţă
ca să creez un confort psihic,
tot timpul în capsule
care mă proiectează
dintr-un spaţiu
în altul, dintr-o dimensiune în alta,
oameni noi şi fiecare
cu paraziţii lui, cu memorii afective
derulându-se pe ecrane nocturne
şi tot ce mă salvează
e cutia asta mică în care suntem doar noi doi,
fluizi, prinşi într-o luptă roşie,
devenind compacţi,
cu amintirile suprapuse şi comun
acceptate,
mirosind a plastic ars,

un fel de fiasco
în care încercăm să ne albim inimile, aproape
scurtcircuitându-le,
un dans din care
nimeni nu iese îmblânzit,
cu ochii limpezi, cu sângele
perfect curat,

minim 30 de cm distanţă
ca să păstrez
un cerc intim, incoruptibil.

darko

Noi, cei cuprinşi de sevraj
şi
de magia oraşului,
 cu crâşmele lui  negre şi hieroglifele fiecăruia
de pe zidurile toaletelor
şi marile
revelaţii înecate în vomă,

noi, tinerii nocivi şi pervertiţi,
refugiaţi
în găuri
de vierme
călduroase
în care ne pierdem şi visăm
cu cruzime,

din care ne târâm apoi seduşi
de analgezia imaginarului
direct
cu ţestele în pereţi, crăpându-le,

căutând disperaţi
măştile acelea hidoase
de oameni,

noi, torţionarii
celor pe care îi iubim
şi nu-i iubim
intrăm
ca nişte căpuşe în inimile
tuturor
şi rămânem.

optimistique-moi

Acest microcosmos al nostru

pentru care

am părăsit lumea şi cele sfinte,
unde dinţii ascuţiţi, metalici,

au devenit
inutili,

unde ne-am refugiat
pervertiţi şi nocivi
să ne albim sângele
şi memoria,

această cutie
neagră
unde soarele e un glob disco
şi frica
îşi retrage curelele din jurul plămânilor
şi respiraţia
nu mai doare,

da,

această dragoste în care ne mişcăm
despuiaţi şi copilăroşi,

dragul meu,

e singura salvare a noastră.

switch

O să rămân o vreme aici,

cu capul descusut  în palme, 

şi cineva o să se joace cu întrerupătorul,

şi o să treacă mult timp

până o să-mi revin.

Nu mă aştepta, sunt într-un loc
în care nu mai am nevoie de carcase, şi e o muzică bolnavă
pe fundal, un frig care intră în mine
şi conservă toate părţile sănătoase,
ziduri moi de care mă lipesc
ca de barba ta lungă de sălbatic şi doliu,

niciun om şi nicio apropiere,
un somn alb de ospiciu şi
o hologramă care-mi ţine de urât
în minte,

nu mă aştepta,

sunt egoistă,
sunt rea,
sunt ce ai ales.

21.jackpot

Doar 21 de ani şi simt deja că-mi ajunge.
 Cu toate astea
învăţ să-mi rezist, să nu mă zdrobesc
sub maşini, când alerg prin oraş,
urmărită de o boală imaginară.

Nu mă poţi învinovăţi de nimic,
eu iubesc tragic şi dau dracului la fel de uşor pe oricine
îmi greşeşte. Simt pericolul cum simte
câinele omul rău prin aer
şi fug spre el
să-l îmbrăţişez ca o capcană. Tandru
şi  până la sânge.

Nu pot opri asta. Cineva mă loveşte cu pumni furioşi
în plex, în stomac, apoi suflă în gura mea ca într-o pungă de hârtie
până se calmează totul.
Mâine o să o ia de la capăt,
aici, în colţul ăsta de întuneric unde
fiara care a crescut pe dedesubt suportă pentru mine totul.

Oricât aş ţine ochii închişi,
senzaţia asta nu o să dispară.

 Dinţi de şobolan scârbos îmi
rod circuitele minţii, cândva
o să-l mănânc şi eu pe el.








.