Oamenii nu se întorc oricât de mult le-ai scrie

să ne lăsăm trupurile   în zăpadă

iar noaptea să le spele cu tăcerile sale

/ dimineaţă vom fi oameni noi

cu mâini curate

cu suflete mirosind a linişte

razele astea transformă totul în cenuşă/ anotimpurile nu mai sunt la fel
ei ţi-au cusut sufletul pe margini
te-au închis în cercurile tale
ţi-au  şters chipul  şi te-au trimis  apoi în lume 



când ai plecat
oamenii stăteau la pândă printre crăpături
/ să arunce ultimele pietre


atunci am vrut să renunţ la lumea aceasta
ca la o haină veche/ ca la o jucărie care aminteşte
de o copilărie nefericită


să plec 
 în locul acela unde toate tunelele care pornesc din mine
 se fac din ce în ce mai reci
şi mai înguste
să nu ajungeţi niciodată aici unde
se nasc exploziile solare
aici unde haosul 
e o stare interioară permanentă

Scheletic

sunt câţiva paşi care ne-au scăpat

prin tălpi
buzunarele s-au umplut cu pietre/ în mintea mea
trăieşte un mim mereu trist
sau poate totul e un vis urât
 e doar un vis urât


nopţile ne strâng tot mai mult semicercurile
ne sufocă treptat neatingerile
/ de o vreme nimic
nu mai mişcă în mine


îmbătrânesc prematur
cuvintele cad nemestecate pe gât, pe sâni
bărbaţii aleargă spre mine îmbrăcaţi  cu umbrele lor
de parcă nimic
nu îi mai leagă de pământ


încă un rămas bun
şi încep să sângerez pe dinăuntru




 disec lumina în raze subţiri
să îmi ajungă pentru o săptămână
aproape am uitat când am ieşit afară
ultima dată
când m-am lovit de tine
printre atâţia şi atâţia  străini
tu nu erai ca ei
aveai pistrui şi ochi căprui
mă puteam îndrăgosti oricând

Imunity

să rup din dimineaţa asta o rază 

şi cu blândeţe 

să îţi mângâi  pleoapele amorţite  în somn

legănate de vânt îţi laşi oasele

căci ştii

atingerile niciodată nu dor

mi-am pus cândva o dorinţă

am avut grijă de ea  ca de un copil slab şi bolnav

până când a crescut şi mi-a explodat

în faţă

nu am ştiut niciodată /  sistemul meu imunitar
 a renunţat la câte un scut

cu  fiecare luptă 

până când am rămas fără apărare

pe urme de paşi străini am învăţat să merg
până când m-am rătăcit
pentru prima oară
atunci am aruncat cu săgeţi la întâmplare
şi nordul a adus un ţipăt familiar


în braţele tale, atât de uşor îmi simt trupul
şi atât de transparent
de parcă m-aş putea confunda oricând
cu pielea ta, cu carnea întinsă pe oase
ca o pisică leneşă
căci ştii
/ nimeni nu a  mai fost vreodată
atât de aproape de mine

Untitled

se înghesuie pisicile

pe ţevi fierbinţi şi torc/ cineva le mângâie burţile goale

cu aburi

dintr-o dată parcă lumea dăruieşte ceva

fără să aştepte nimic în schimb

cândva aş fi vrut de la voi o vorbă bună
 un zâmbet sau o rază de soare
acum din artere spre pământ coboară
fire de telegraf 
iar cuvintele şi gesturile se macină între ele
capătă aromă de cenuşă




e din nou iarnă
mă urc într-un taxi la întâmplare
 sunt într-un new york gri şi  strâmt
ninge afară / chill`n jazz la radio
mă caţăr pe blocuri până la îngeri
le fur un sărut printre gratii
un fulger îmi scanează sufletul
şi mă trezesc într-un pat rece
suferind de amnezie


cândva îmi spuneam rugăciunea înainte să adorm
 îmi alegeam visele dintr-un playlist color
aveam un înger care îmi şoptea cântece de leagăn
/ eram fericită

Coduri

fiecare om pe care l-am iubit

a purtat cândva un nume dulce
/ un asterix în agenda mea încărcată

acum din artere spre pământ coboară
fire de telegraf 
iar cuvintele şi gesturile se macină între ele
capătă aromă de cenuşă

bună, te ştiu
eşti acelaşi cu care îmi împart gândurile
şi primul sărut pe anul acesta
când toate cresc în jurul nostru/ o vegetatie bolnavă încă din naştere
măsurăm fiecare atingere, fiecare respiratie
stăm la coadă pentru doza zilnică de imunitate



când imi lipseşti, încep să agăţ becuri colorate de cer până la tine
să nu cumva să uiţi drumul înapoi
când îmi lipseşti
braţele mi se înoadă într-o îmbrăţişare chimică
/ învăţ să comunic prin unde sonore ca delfinii
fără să ştiu că la capătul celălalt
nu mă mai aude nimeni


între sărut şi gândul acesta
în care mă rostogolesc ca un glob de sticlă pe teren accidentat
  un oraş rămas în beznă 




 nimeni nu îmi spune pe adevăratul nume
când eram mică mama m-a vândut pe un bănuţ de aur
unei ţigănci bătrâne
de atunci mă cheamă azelia / am pe umărul stâng o cicatrice  fluture
şi toată lumea zice că-s frumoasă




cândva îmi spuneam rugăciunea înainte să adorm
îmi alegeam visele dintr-un playlist color
aveam un înger care îmi şoptea cântece de leagăn
/ eram fericită

Robbie

se lasă din nou noaptea

grea ca o ploaie de pietre peste trupuri de nou născuţi

rosteşte-ţi rugăciunea robbie

 strânge în pumni ultimele raze de soare
aşterne-le uşor peste pleoape
şi adormi


în oraşul îngerilor
oamenii străzii ascultă muzica de bethoven/ adună gunoaiele fosforescente
cu mâinile goale, sincere
realitatea e un buncăr imens din care culege fiecare pentru sine
o nouă zi


cu ochii închişi am alergat spre tine
cu teama că atunci când mâinile reci te vor ajunge
ai să te faci mic
atât de mic încât ai să mi te strecori printre atingeri
şi fără cuvinte, ai să minţi din nou


dinspre degete spre mâini
şi mai departe
teama se caţără muşcând din carne
nu e nimeni vinovat , în loc de aripi
am să cos scuturi peste scuturi
poate aşa voi înceta să mai adun în mine
vânătai


am încercat să cred în tine
mi-am pansat ochii să nu văd lucruri evidente
acum aştept un tsunami care să mă cureţe pe dinăuntru
acum aştept să treacă prin mine
o rază de soare
să rezolv acest puzzle al umbrelor

No man`s land

anotimpul acesta rece

 a luat tot ce rămăsese viu şi sănătos în povestea noastră

tot ce plutea nesigur  deasupra genelor strânse

într-un somn fără vise

în umbra ta am mai crescut puţin

/ odată mi-ai spus că fiecare sărut al meu
poartă un nume de străin
un cod de bare imprimat
la fiecare reciclare sentimentală


pentru că ce e dincolo e atât de nesigur
mi-aş dori să rămân aici şi resemnată să îmi las scheletul subţire
în mâinile tale
să mă vindeci de transparenţă


pentru că orbirea duce la nemurire
învaţă-mă să închid ochii când mă strecor printre oameni
să nu mai simt săgeţile din ochii lor de sticlă
ţintindu-mi slăbiciunea


te-am căutat de atâtea ori în poveştile altora
am încercat să îţi aleg un nume pentru fiecare zi a săptămânii
 să nu te confund
cu străinul de ieri de azi
sau de mâine
te-am căutat de atâtea ori în povestea mea
am sperat că te voi putea găsi
să plantez iubirea în pieptul tău
dar au trecut atâtea anotimpuri
 şi deşertul
doar el a putut creşte între noi

Frozen

delfinii cerului intră pe sub pielea lui dumnezeu 

 culeg dragostea din ochii mereu înlăcrimaţi

/ noi îngheţăm în neatingere şi confesiunile le lăsăm
la dospit
să sfâşie totul în cale când vor creşte în noi şi vor ieşi trosnind
din toate mădularele
vom simţi atunci iubirea  biciuindu-ne orgoliul


dincolo de aceşti pereţi se moare
şi umbre anchilozate îşi plimbă zilnic tristeţea pe străzi murdare
comunicăm rar, prin semnale de fum
fiecare de pe marginea lui de prăpastie
aşteptând ca ceva să ne reapropie




în serile acestea de decembrie
doar urletul scheletic al lupilor aduce ceva familiar
o foame sălbatică care îmi perforează sufletul
sensibil acum la orice vine din afară




în serile acestea de decembrie
mi-aş dori să fii aici şi împreună să desenăm uşi 
pe zidurile tăcerii 
să devenim vânătorii viselor noastre comune

Silent collapse

te-ai întors acum

închide ochii şi prefă-te ca aici nu se întâmplă nimic/ între inimă 
şi celelalte aripi prăfuite e uitarea

rece şi goală

/ acolo

 m-aş putea prăbuşi oricând

aglomeraţiile urbane îmi umplu întotdeauna

buzunarele cu  singurătate
  îmi cocoşează sufletul cu suferinţe inutile

şi  în curând 

mă veţi găsi săpându-mi propria groapă în cer
ca un amnezic care caută drumul spre casă
urmând săgeţi desenate de aurolaci
pe stâlpi de iluminat / pe ziduri cu amprente anonime


e prea rece  si prea mult praf  între noi
aproape că simt distanţa măsurată în tăceri 
care domesticesc fiecare impuls/ fiecare mişcare ce conduce
spre răzvrătiri sentimentale
tot ce ating e dincolo de simţire
e un fel de a lua câte ceva din fiecare 
e bătaia inimii mele care pompează în gol
strivind între pereţi pietre albe

we tried and we died

rulota hippie de peste drum

îmi face obraznic cu ochiul 

o vom cumpăra la preţ redus şi câinele nostru bătrân

îl vom îngropa undeva în curte lânga pantofii lui preferaţi cu 

şireturile roase

3 a.m./ e atât de pustiu pe străzi

atât de frig în casă

aproape că l-aş lua pe vagabontul ăla, robbie

l-aş spăla şi l-aş lăsa să mă încălzească

în lipsa ta, o noapte polară se repetă la infinit

bătăi sălbatice se lovesc  în pieptul meu

de corzi subţiri

lungimi de undă controlate de trepidaţiile inimii

şi totuşi nimic nu ajunge până la tine

a trecut atât de mult timp

iluziile vag se conturează într-un apus electric

şi tu

eşti atât de ireal încât tind să cred

că ai fost creat special pentru mine

Dezertare

mi-aş dori desigur

să fii aici şi cu atingeri electrice să îmi schiţezi tandru şi precis

radiografia sufletului

pielea mi se lipeşte de oase şi 

foamea îngheaţă în somn

în visele în care sunt doar o străină în propria lume

zidită pe nimic/ dărâmată de un cutremur al buzelor tale

cireşe coapte

în mijlocul unui decembrie ruginiu

în care m-am îndrăgostit de atâtea ori 

fictiv voluntar şi foarte 

nesigur

în tavan am să sap o groapă 

şi pe o frânghie din cer

vor coborî îngeri cu aripi prăfuite

 dezertaţi din armata sfinţilor din calendare

vor veni cu toţi şi în ale mele braţe

vor găsi dragostea unei femei rămase singure

vor veni cu toţi

şi la marginea patului meu se vor înghesui cerşind

câte-un sărut care să le ţină pentru  o zi măcar

de foame