primăvara neagră

de-ajuns cât să-ţi ridice

vertebrele prin piele ca nişte ţepi

de-ajuns cât să te zbaţi precum o pasăre cu gâtul tăiat mult timp

după aceea

oricum nu mai contează

anotimpul acesta

negru ca o ciumă pe străzile brooklynului

amestecă şobolanii cu oamenii 

într-o simbioză perfectă

copii cu arme în mâini în loc de jucării

copii în ochii cărora

a crescut cataracta 

lumea o scufundare permanentă

primăvară neagră cu gloanţe înflorind în trupuri

primăvară neagră

cu ură şi răzvrătire

curgând prin vene smoală

de-ajuns cât să transpiri rece în mijlocul zilei

să cauţi întunericul ca o centură de siguranţă înainte de impact

- anotimpul acesta

în care nimeni nu a crezut

ne împinge pe toţi pe rând

de pe marginea lumii într-o tandră nebunie 

o execuţie sigură şi curată

ca luarea unei vieţi în somn.

beautiful liar

azi îmi spun

e lumină între noi orbire

îmi întind picioarele îmi tragi de dresuri ca de nişte şerpi răsuciţi pe coapse

le deschid trasez un cerc în tine

un loc bine delimitat unde să curg

cu tot cu părul meu încâlcit cu toate îndoielile mele

cu oja sărită de pe unghii roşie sclipitoare

ca sângele care fierbe în întuneric când ne sufocăm

şi ţipetele îşi ascuţesc tăişurile unele de altele

ţipăt peste ţipăt să crape pereţii să se rupă aerul

între noi

ce tandre tentaţii uite în gura mea

numele tău ca o rugăciune nu se uită

te trag spre mine

ca pe o sfoară un trup inert vrăjit 

doar ochii tăi ca două blesteme

mereu vii

mereu fixându-mă ca un cui o ramă de perete

azi îmi spun

că tot ce simt e adevărat când mă îndoiesc

mi-aş dori ca dragostea să fie degetul peste care lovesc

să doară să se învineţească să sângereze

dragostea

animalul care îmi urlă de foame la picioare

atunci aş şti

că trebuie să o îngrijesc

atunci aş şti că trebuie să îi dau de mâncare

ar fi simplu

azi îmi spun

sunt femeia care iartă şi iubeşte

femeia aceea preistorică vestită supusă 

femeia aceea transmisă din generaţie în generaţie ca o boală genetică

apoi mă răzvrătesc în mijlocul sângelui în mijlocul străzii

 îmi tai părul scurt scurt până ia forma frumoasă

a craniului

îl înjur pe tata şi îmi abandonez toate iubirile brutal

ca un os rupt ieşit prin piele

atât de absurd

noapte cu gheaţă şi praf de amfetamină în răni

cu sânge bolnav scuipat într-o chiuvetă

şi identităţi confuze

- ca balansul

unui vagon de mărfuri 

aproape hipnotic

o voce mă împinge spre spasme noi şi

prăbuşiri latente.

atât de absurd

când îmi pui inima ta

în mâini

şi îmi spui că dacă voi pleca

va exploda ca o mină- nu-mi rămâne decât să iubesc această beţie.

când îmi mângâi craniul

cu degetele ca nişte ace şi îmi spui

că durerea aduce cel mai odihnitor somn- nu îmi rămâne decât

să cred şi să adorm mereu cu tine.

noapte cu pietre şi confesiuni tandre

- ca aducerea unui înecat la mal

atât de metodic

purtarea aceasta pe braţe 

prin atâtea lumi subterane

îmi drenează tot sângele şi îmi pune altul în loc. 

  | 

cheers baby

cheers darlin`

aici e o dezordine sălbatică generală

un muzicant ambulant

cântă pentru noi la un saxofon

ruginit-

muzica lui în ţipete

perfect acordate ne agită moleculele- 

trupurile noastre ca nişte termitiere lovite

de nişte copii răutăcioşi.

cheers darlin`

îmi încâlcesc limba de limba ta

ca un cârlig în gura unui peşte şi trag. 

refugiu

caut un refugiu. vidul
în care să nu simt frângerile de zi cu zi ale lucidităţii, senzaţia
că pot vedea prin sticla oricui când sticla mea e complet fumurie,
căzăturile violente pe gheaţa care mă separă
de bărbatul nirvana,
bilele de plumb împinse de pe o parte şi de cealaltă
a străzii (ochii negri ai celor neobişnuit de singuri) care mă conving
că nu voi ajunge niciodată să simt
decât o fericire sintetică.

caut un refugiu. un gol
perfect mulat pe nevoile mele, pe cusăturile mele
de femeie nocivă. ca un jet de apă rece
înainte să intri în comă alcoolică.

caut. dragostea cu ochii roşii
şi febră şi turbare. câinele care s-a dezlegat
şi a fugit în lume. momentul acela
când am să închid ochii cu teama că ai să dispari
dar
tu vei rămâne.

dintr-o altă rătăcire (3)

femeia cu picioare puternice a obosit- fuga aceasta într-o spirală toxică transformându-mă într-o autistă, senzaţia de pungă de plastic mereu strânsă pe faţă & toate acele absenţe acide pot dilua orice spirit. liniştea dinaintea furiei îmi mângâie capul de fetiţă, o simt în ceafă ca răceala unei lame ascuţite tăindu-mi din şuviţe şi miroase a iarbă proaspăt retezată. mă ascund în puloverul de uriaş al tatei îmbibat cu praf de cărbuni şi benzină înainte să se întunece. înainte să nu îţi mai pot recunoaşte adevărata culoare şi să lovesc cu mâinile lui bătătorite. aş vrea să închid ochii, dar cineva îmi aruncă în pleoape cu pietre să-i deschid. simt bătăile de bas ale miocardului învineţindu-mi coastele. toate fricile ies la suprafaţă ca bulele de oxigen în timp ce eu mă scufund sub lumina artificială a camerei cu flori de păpădii tapetate pe fiecare centimetru de perete iar tu îmi săruţi constelaţia ucisă de pe piele. femeia cu picioare puternice a obosit- îşi duce oasele şi le spală în râu până se fac albe albe ca o amnezie.

în cădere liberă

în oraşul obscur ţi-am developat sângele până la indecenţă iar tu te-ai zbătut sub unghiile mele ca un peşte curăţat de viu. atunci mi-am spus: femeie, bărbatul hologramă nu se poate atinge, dar uite eu am trecut prin el şi am rămas acolo. atunci am ars dumnezeul care murea în mine şi am început să cred în noi. dragostea noastră ca o hipnoză- aer rarefiat şi demenţă contagioasă. cine ne-a văzut ştie, traversăm lumea ca o ambulanţă în plină noapte. noi ştim să trezim simţuri şi instincte uitate. dar uite, prea mult timp am crescut între clavicule teama de a nu urla şi de a nu spune decât lucruri blânde şi ştiu muţenia mea te decojeşte, se înfige în tine ca o armă care face mereu răni noi. nu eşti destul de puternic. nici chiar tu, nici tu nu poţi vindeca ce se tace şi ce se sfâşie pe ascuns. nici tu nu mă poţi scoate din perfuziile astea în care îmi injectez obsesii noi când pentru mine delirul e starea cea mai pură. poţi doar să-mi construieşti o lume nouă sub pământ. acolo să orbesc încet şi să te învăţ de la capăt.

radioactivitate

întunericul a devenit materia primă din care construiesc

totul de la capăt

acum când tu mă ţii oarbă într-o dragoste închisă desenată cu cretă

pe asfaltul rece

nimicul şi sângele se împletesc atât de frumos dar nimeni nu pomeneşte

de puls sau vindecare în această dimineaţă când soarele explodează

sfâşietor de singur în oraşul pânză de păianjen cu oameni negri şi avioane prăbuşite

la numai câţiva km depărtare

acolo unde se strigă pe mai multe voci acelaşi mesaj şi se practică o nebunie colectivă

o tulburare contagioasă împinsă mult

tot mai mult în afara graniţelor

învaţă-mă să tac mai frumos şi să

lupt mai bine

acum când toţi cresc ziduri în jurul lor în loc de copii sau animale

aseară am visat un câine alb care era blând numai cu mine

avea ceva care îmi amintea de tine 

un fel de domesticitate în ochii roşii un fel de blândeţe bine zidită

vino să ne răzvrătim să ne dăm măştile jos

în timpul celui mai mare bal mascat al lumii să mângâiem

capul pleşuv al pădurilor defrişate şi din fumul fabricilor să ne facem

umbre noi pentru vremuri noi

vino să strigăm prin piaţa centrală

că cerul nu e destul de albastru

 viermii destul de adânci pentru putreziciunea aceasta

că avem pielea radioactivă inimile radioactive

că suntem nimic împletit cu sânge frumos

dar fără puls

fără nici o urmă de vindecare

high definition

vine şi noaptea

să ne sălbăticească de tot să ne întindă pielea pe spiţe până se rupe şi simţim delirul 

doar privindu-ne
în ochii galbeni injectaţi în timp ce  lumea  capătă culori tari viscerale
ca în filmele high definition

în culorile acestea
suntem spioni ne urcăm pe cele mai înalte blocuri şi
urmărim nuduri hologramice care apar uneori pe la ferestre
 un act de voyeurism asumat
 suntem copii
ne pipăim pe întuneric apoi ardem cu lupele în spatele casei
gândaci de colorado
pentru că
în culorile acestea
am putea fi oricine am putea trece peste marea de petrol
care stă uneori între noi cu o barcă din hârtie sau una adevărată
pentru că nu ne-ar interesa
decât
apropierea.

dintr-o altă rătăcire II

ritualul meu de femeie frumoasă

mersul cu ochii închişi spre cele mai iluzorii puncte ale lumii

acolo unde acele busolelor se dau peste cap şi coordonatele se închid într-un nod de pescar 

acolo unde se tace în atâtea culori şi sângele se fărâmiţează ca pâinea săracilor 

în pulsuri instabile

aici vin

în sudul constelaţiilor din visele mele 

cu inocenţă şi mirare 

sunt fetiţa cu brichete colorate

le aprind pe rând  când e eclipsă totală şi caut umărul tău în întuneric

cu un soi de disperare aproape uitată 

trebuie să fie un nume şi pentru diluarea aceasta voluntară

pentru abandonul acesta în care mă simt cel mai aproape de definiţia trăirii

momentul acela din noapte când închid ochii  îmi ridic pânzele şi mă las purtată

spre o  nouă rătăcire

trebuie să fie un nume şi pentru tine

un nume adevărat şi sfâşietor care să te descrie care să-mi amintească cine sunt şi cum m-am pierdut

 care să-mi separe

pielea crescută peste pielea ta

întunecare

mi se-ntunecă pe rând toate simţurile şi toate cuvintele

atunci mă-nchid cu sângele meu negru electric 

în bărbatul matrioşkă aproape cu toate versiunile mele 

de femeie dezacordată

un sicriu mai mic într-un sicriu mai mare

pentru că nu e nici o ordine firească

 nici o sincronizare sau vreo barieră

în trăirile mele

mă arunc în iubirea asta în salt întins pe spate

şi-mi răsfir părul  în toate punctele tale cardinale 

cu toată furia ploilor de vară

apoi încep să pâlpâi uşor la suprafaţa lumilor 

şi să respir aer tare