în cădere liberă

în oraşul obscur ţi-am developat sângele până la indecenţă iar tu te-ai zbătut sub unghiile mele ca un peşte curăţat de viu. atunci mi-am spus: femeie, bărbatul hologramă nu se poate atinge, dar uite eu am trecut prin el şi am rămas acolo. atunci am ars dumnezeul care murea în mine şi am început să cred în noi. dragostea noastră ca o hipnoză- aer rarefiat şi demenţă contagioasă. cine ne-a văzut ştie, traversăm lumea ca o ambulanţă în plină noapte. noi ştim să trezim simţuri şi instincte uitate. dar uite, prea mult timp am crescut între clavicule teama de a nu urla şi de a nu spune decât lucruri blânde şi ştiu muţenia mea te decojeşte, se înfige în tine ca o armă care face mereu răni noi. nu eşti destul de puternic. nici chiar tu, nici tu nu poţi vindeca ce se tace şi ce se sfâşie pe ascuns. nici tu nu mă poţi scoate din perfuziile astea în care îmi injectez obsesii noi când pentru mine delirul e starea cea mai pură. poţi doar să-mi construieşti o lume nouă sub pământ. acolo să orbesc încet şi să te învăţ de la capăt.