singurul adevăr

era o linişte de vulcan stins în oraşul nostru

din oameni fumega tristeţea toate luminile erau stinse
toate uşile erau încuiate
frigul  intra pe sub rănile tuturor
pe străzi femei despletite iubeau part time bărbaţi cu lacăte la inimi
ameţiţi până în măduva oaselor auzeam
odată cu lăsarea întunericului
jumătăţile noastre de singurătate lătrând  domestic sub fereastră
ca nişte lasere gata să ne taie sângele în două
pulsurile inventau o simfonie a fricii

atunci se spuneau cuvinte ce se voiau demult spuse
singure se dezgropau din propria carne  şi ieşeau la marginea gurii
între noi se dărâma un zid viu
şi prin incizii proaspete ne treceam din unul în altul
seismele

era o linişte ca în icoane în oraşul nostru
iar noi
ne muşcam până când dădeam de sânge

era singurul adevăr din toată întunecarea aceea