oameni de smoală

ne trezeam orbi în fiecare dimineaţă şi orbi adormeam 

când cu vârfurile degetelor ca nişte reflectoare
ne văzusem de atâtea ori dărâmaţi şi goi în oglinda sângelui
oameni de smoală cu ochi de miere
ne scufundam la apus şi nu ieşeam la suprafaţă o dragoste întreagă



era modul nostru de a plănui o evadare la marginea timpurilor

o rostogolire pe suprafaţa lunii

de aceea vorbeam simplu şi ne iubeam cu cruzime

de aceea nu lăsam pe nimeni înăuntru
ne întâmplam şi creşteam unul din celălalt
din ce în ce mai ireali
ca şi cum ne-am fi reconstruit special
pentru tot ce avea să se întâmple

ne lăsam acoperiţi întotdeauna de prima zăpadă
spuneam că e cenuşa celor căzuţi din dragoste
alergam printre morţile acelea luminoase
şi ne simţeam dureros de vii