Prinsă-n lentoarea
dimineților de iarnă,
soarele bate-n ferestre
pe care nu mai înflorește gheață.
Întinse prin casă, mii de capcane,
de inamici invizibili. Iar tu,
în colțul tău, cu ochii tăi sovietici,
cu mișcările tale
maladive.
Ademenește-mă
cu o țigară, hai să ne facem
scrum creierele. Pe balconul care dă
spre cartierul industrial,
cu blocuri comuniste recent cosmetizate,
cu mașini nemțești second hand. Nu suntem decât
niște șobolani, îmi spui,
niște șobolani cu puțin mai mult noroc,
cu puțin mai multă speranță.
Poeziile noastre triste
nu sunt decât
un paradox. O durere forțată, o durere part-time.
În realitate e totul mult mai simplu,
nimic tragic, nimic grotesc. Doar
tinerețe și naivitate,
seri cu lung-metraje europene
și certuri copilărești,
nesiguranța de toate zilele,
nesiguranța tuturor.

Stăm întinși, pe tavan aurora boreală

 iar tu

îmi spui

un adevăr care împacă.

Văd un zâmbet care se strânge ca o bucată de plastic

sub flacăra brichetei, ochi luminoși

surprinși de camere pe care dacă dai zoom

poți să vezi cea mai primitivă formă

de singurătate. Fericirea lor forțată.

Înțeleg tot acum,

mi-e greață

și mi-e milă.

merg prin case
bântuite
prin garsoniere hidoase
dar acolo sunt prietenii mei
cu mâțele lor negre cu clopoței la gât
scrumiere pline
și muzică hipster
acolo între pereții ăia văruiți la-ntâmplare
înconjurați de sălbăticiuni
acolo noi ne simțim cel mai liber
și stăm și ne povestim traumele
și stăm și disecăm probleme umanității
și ne inscriționăm cu briceagurile
numele pe mese de lemn
am fost aici
am fost tineri și am iubit și am urât
și am simțit insecte uriașe luptându-se în vintre și în creiere
dă-mi un jont o să-ți spun o poveste
halucinantă
și-o să îți povestesc
 coșmarele mele thriller dar și despre nopțile
de pe plajele părăsite
 și despre marile orașe pe care le-am cutreierat
cu frică și entuziasm
despre oamenii care ne-au împins unul în brațele celuilalt
și cărora ar trebui să le mulțumesc
dar în schimb
le scriu în minte cele mai odioase scenarii
întinde-mi o mână și-o să ți-o smulg din umăr
pentru că și cele mai frumoase bestii rămân în final
doar bestii
mângâie-mă o clipă
și o să te zgârii în somn
pentru că
am ars toate ambalajele
am spart toate geamurile din zonele de carantină în care m-au
pus pentru că au crezut că
nu sunt destul de puternică

amintește-ți

nu sunt decât
un animal drăguț
pe care dacă îl lași
prea mult pe întuneric
începe să mârâie
și muște

4

Intimitate

Nu-i loc să dai înapoi, aici,

dacă ai intrat,

trebuie să suporţi până la capăt delirul. Nu-i loc

decât

pentru adicții și

erotism avansat,

parov stelar

în background, tu dând scroll pe piele

 venetic, cu zâmbet mârșav,

nu e misticism

și nu-i doar chimic, cu toate astea

mă ții doar în jocuri mentale, înțepături

dulci ca niște frânghii

pe care mă împingi și mă tragi înapoi spre tine,

nu poate fi vorba de niciun coșmar

ci doar  de perioade scurte în care

punem distanță între noi

ca să ne-amuzăm

și să testăm

cusăturile,

să-nțelegem că e deja cimentat totul

și că doar dinăuntru

ne putem distruge.

Nu-i loc să dai înapoi, aici,

dacă ai intrat,

trebuie să suporți cu mine până la capăt

delirul, respiră ușor,

spune-mi o poveste și trece-mi degetele

ca niște ace

prin păr
cât timp
construiescîn jurul nostru
o capsulă de timp
care să reziste.

3

1.

Mult prea mult timp singură, mult prea mult.

S-au schimbat

anotimpurile-n fereastră ca-ntr-un tablou electric, le-am văzut

de pe canapeaua în care aproape am dispărut

pe jumătate.

Îmi urmez ritualurile cu sfințenie dar nu-s nicio sfântă,

fac treburile pe jumătate pentru că nu-mi plac finalitățile și nu-mi plac hidoșeniile reflectate-n cioburi de sticlă și nici

profețiile. Mult prea mult timp singură,

supraom sau bestie, zice aristotel, ce-oi fi ajuns nu știu, în căști mereu muzica mea

tragică, în aer dorința să sfâșii ceva. Te-aș strânge în brațe sau te-aș strânge de gât, uneori

amândouă în același timp, e o confuzie pe care mi-o permit

și tu oricum nu te superi. Hai, vino și salvează-mă, m-am uscat și-ncep să cad în tot

felul de capcane pe care mi le pun singură. Aș fi putut să fac atât de multe lucruri în lipsa ta,

în schimb am fotografiat luna și am așteptat să cadă Orionidele, mi-am plâns de milă

și-am făcut o baie fierbinte. M-am fotografiat și pe mine, așa, goală, vulnerabilă și penibilă, ca să țin minte. Mult prea mult timp singură, prea mult. Tot ce-am abandonat cândva m-a prins din urmă, a sărit pe mine și a început să mă muște de față. Hai, vino și salvează-mă acum, e vina ta,

te las să intri în spațiul meu intim, în cei 46 de cm pe care-i protejez cu unghii roșii și smokey eyes,

 repară-mă.

2

2.

Las țeasta la tine-n brațe ca pe-un trunchi de brad și-nchid

ochii,

pui un deget pe piele și-ncep să

defulez totul. E nebunia ta cea

care-mi dă siguranță, metal rock-ul în căști

când cutreier

orașul, tre să fie implozie

ca tot ce văd să aibă vreun sens,

tre să fie ispită și vicii, morți

inventate sau nu

ca să te țină uman,

tot ce trăiesc cu tine

e psihedelic

în cel mai banal mod,

totuși sunt seri

cu lung metraje europene,

cu certuri copilărești

care mă termină

mai mult decât orice scandal domestic

și veșnicele conversații

din miezul nopții când

sorbim cu paiul

unul din creierul celuilalt venetic,

e bine aici, stăm zile-ntregi

în pat și aerul se rarefiază

și-ncepem să ne ieșim din minți

adică din tipare și reguli

și nimic nu mă sperie

chiar dacă-mi tragi

cu dinții carnea

de pe oase

și luciditatea-mi alunecă

pe jos

ca o rochie subțire,

totuși las capul în brațele tale

ca pe un trunchi de brad

închid ochii și las țipari electrici

să-mi parcurgă

sângele.

1.

Cum a dispărut încet, încet, poezia,
delirul, foamea,
analgezia,
memoria mea
ca un USB virusat, memoria fără de care nu exist. Fără
de care nici tu nu exiști.
Un fel de pogo psihologic,
dragostea noastră, mârâitul de sub plastic
e semn că încă lupți. Vreau să mă provoci,
să faci să explodeze mine. Fiara asta care este viața
ne vrea între colții ei, nu-i nimic,
și noi o vrem. Nimic pervers, nimic toxic,
noi suntem furioși, furia
va învinge.
Urmele craniilor noastre
din pereți
e dovada că am fost aici. E greu aici,
sunt atâția inamici
invizibili și e așa
simplu
să renunți.
Dar noi nu, noi încă nu. Încă mai avem
ceva de spus,
mai avem câte ceva de ucis.

capul meu
greu
ca o ancoră
afară în lumina difuză
portocalie
ninge
incoerent

m-ascund
în barba ta
ca-ntr-un marsupiu
cu toate coșmarurile și insecuritățile
iubirea noastră
e dark web
trage-ți o mască pe față
ești liber să mă
fuți
cum vrei

terminat

Aș vrea să fiu puțin distrusă
să pot scrie
un poem confuz, demențial,
să am ceva putred rămas în mine
care să vă spulbere mințile,
o ultimă tragedie
în golul căreia
să vă aruncați,
dar nu a mai rămas nimic aici
care să doară,
n-a mai rămas nimic care să mă mănânce,
au murit maidanezii, târfele,
poezia,
s-au dărâmat și ultimele fabrici comuniste,
s-au distrus
cuiburile vrăjitoarelor, înghite-ți blestemele,
eu o să mă întind aici
și-o să aștept înghețul
să conserve
puțina inocență
care mi-a mai rămas,

dar el doarme

Doarme lângă mine ca un animăluţ

pe gura unui canal

şi nici nu-i pasă că frigiderul e gol,

sfârcurile mele întărite,

camera vraişte, mintea mea vraişte,

doarme lângă mine,
doarme şi nu ştie câte accidente se întâmplă

într-o matrioșkă, de câte ori plec

fără să mă simtă, de câte ori

mă răzgândesc în fapt,

doarme și îl iubesc așa, în fragilitatea
lui și-n naivitate,
ascult ceva tragic în căști și
simt că mă scufund într-o
apă amestecată cu sânge,

 a venit iar iarna,
crudă și orbitoare,
a venit iar iarna, anotimpul
în care mă simt întotdeauna dureros de lucidă
și ipohondră,
și-ncep să caut tramente pe-o parte și
traume  în memoria învinețită,
tumefiată,

dar el doarme, doarme,
doarme ca un animăluț pe gura unul canal
unde-i cald și-i
analgezie,
și nu-i pasă că eu îmi sfărm țeasta de oglinzi,
că am 3 perle mici, negre și tari
în sâni
care o să mă ucidă
și un pistol imaginar
c-un deget imaginar pe trăgaci
la tâmple
care ar putea
oricând
să mă-mprăștie
pe tapetul cu flori mici, vintage,
ca pe-un parazit, ca pe-o
lichea.

vis negru

a venit peste noi
amnezia
ca o iederă vitregă năucitoare
au venit diminețile în care nu ne mai temem
să fim lucizi și nu ne mai temem
de hidoșeniile care se reflectă-n
cioburi de sticlă
momentele când tăiem aerul dintre
noi și nu mai doare atât de tare
pentru că
am învățat să fim independenți
în iubirea asta am învățat să fim sadici și răi
serile cu lung metraje europene
care-ți scurmă în suflet și-n minte
și-n vintre
liniștea da
liniștea pe care o găsim în cabina de duș
cu apa fierbinte curgându-ne
printre cablurile neizolate din minte
calmul
pe care nu-l mai găsim în țigările cu filtru sau paharele cu absint
ci în momentele de după ce
ne rătăcim în convulsii și respirăm unul în altul
până ce trupurile ni se aburesc
pe dinăuntru
ca niște ferestre după care ne ascundem
pervertiți
au murit târfele maidanezii a murit
poezia
a putrezit
degetul imaginar
de pe trăgaciul imaginar
pe care-l simțeam atât de viu în tâmple
a venit amnezia
ca o iederă tandră să ne legene
în visul ăsta negru
negru și dulce
ca o otravă
de care nu te mai saturi

cântec negru

Ce mai rămâne
atunci când
mintea ți-e franjuri
și n-ai brațe să te legene să dormi când altele
te trag
între ziduri
și
ce
când totu-i moloz
și tu ești moloz
și ești departe
iar eu scriu
cu ochii închiși
pentu alți ochi închiși
cu ură
și milă

pentru că
între zidurile astea
sunt a tuturor și sunt
în primul rând
a mea
păpușă și vrăjitoare
confuzie și atracție

cu ochii închiși
pentru alți ochi închiși

ce mai rămâne
și ce a fost
un cântec negru suflă
prin mintea mea
făcută franjuri
și un țipăt scurt
muribund
la final
și degetele subțiri
ca niște ace
zgâriind ceva pe sticlă