Pandemie

Au ieșit oamenii din ascunzători
ca niște mici creaturi dintr-o termitieră
lovită cu piciorul aiurea.
Odată cu ei
și răutatea
ca o umbră halogenă înfășurată
în jurul planetei.

Mică și prostuță,
mi-am zis,
pe sub masca pătată de ruj,
mică și prostuță sunt
crezând
că ceva ne mai poate salva.

Partitura ambulanțelor repetate la nesfârșit
gonind pe străzile înguste
din orășelul conspiraționist
nu-i decât
un urlet pe care
nu îl mai bagă nimeni în seamă.


"Când o să ne ia morții
de pe marginea străzii
cu macaraua ca pe moloz,
atunci am să cred", zice unul
prin news-feed, și are atâtea aprecieri
că nu-i rost de contradicții.

Pe un pat lângă mine,
un om drag abia respiră.
Are o inimă slabă,
un ticait simt

lovindu-se

in palma mea apasand

peste pieptul lui.

Un ticăit și o frică mare, 

când se va termina odată totul, 

se va termina vreodată oare. 

dunno,

 E adevărat, nu mai știu ce e durerea, nu îi mai recunosc strălucirea și 

grația,

sunt o privilegiată,

o râzgâiată mică care  mesteca toată invidia ca pe o gumă veche și

face baloane pe care să vi le spargă zgomotos în față,

am evadat și mă bucur de occident,

cu toate accentele, personajele și aromele lui,

de strada pavată magică pe care filmeaza Spielberg și Ricky Gervais,

de confortul atmosferic,

stabilitatea emoțională,

de felul în care creștem și facem din asta o artă, un bonsai cognitiv.

E adevărat, poate nu veți înțelege,

veți zâmbi odios, fața ca o bucată de hârtie pe care o strângi în pumni,

cum să înțelegi fericirea altuia, cum să te bucuri pentru altcineva când nu

ți-e bine cu tine,

cu alegerile pe care le-ai făcut,

de copiii pe care îi ai și îi iubești dar

pe care în secret îi regreți pentru că ți-au urâțit trupul și relația,

și le dorești tuturor prietenelor nemăritate cu fiecare ocazie  exact același lucru,

e adevărat,

și asta nu te face neapărat o persoană rea,

you are forgiven.

E aproape toamnă iar,

tot orașul s-a îngălbenit,

prieteni dragi s-au despărțit

și noi încă rezistăm,

mă întreb oare cum, oare cum,

și spun merci, oricine ai fi tu acolo sus, merci.

stop cadru

Am obosit, moleculele
nu se mai așază
la fel de grațios
la loc în  reflexia din oglindă,
mexapixelii
în fotografiile instant,
mi-am pierdut puțin din strălucire,
din credibilitate și inocență,
oricât aș curăța
celule acestea moarte în cada plină cu spumă
și săruri parfumate,

am obosit,
recunosc,
și toată iluzia
în care m-am cuibărit
s-a destrămat,
holograma mea prietenoasă
la care vin și mă confesez,
care mă iartă mereu și mă încurajează
s-a blocat,
e doar o proiecție
prin care îmi trec degetele,
o lumină falsă
care nici nu încălzește măcar.

Pe fundal,
de pe holul ca o mașină a timpului
pe care l-am traversat
ani la rând,
care m-a transformat dintr-un pitic
în ceea ce sunt astăzi,
câteva sunete de pași,
un râs molipsitor,
o ușă care se trântește
și care închide
tot ce doare.

weak

în dimineața asta
am carnea înțepată de țânțari
descărcări electrice
în vene
noradrenalină

prin camere
parfum de lavandă și cafea proaspăt făcută
o liniște care îmi umple creierul
de fantome

pe o hartă mentală
trasez
o linie dreaptă
free solo
pe muntele de fobii

din când în când
tu vii și-mi săruți
cometele
tatuate pe piele

iubesc
să fiu vulnerabilă
în preajma ta

stiu ca nu ai sa profiti de asta

bazz

Musculiță dulce, la 3 a.m.,
zumzăind prin toată camera,
înțepându-mi bărbatul 
in degetele lui tandre,
de ce mă trezești și de ce-mi dai
gânduri despre moarte,
îmi reamintești de frica
de cadavrele celor dragi,
întinse pe mese solide de lemn,
îmbrăcate ca de petrecere?

Cum să te iert,
cum să mai adorm
după ce ți-am strivit corpul mic
de perete și din el
a ieșit un curcubeu
de grupe de sânge,
cum să mă întorc
la visele mele placide,
lipsite de efervescență,
cu personaje fără chipuri și
scenarii fără sens?

Trebuie să aștept
săgeți de lumină
să străpungă orice urmă de vinovăție,
linia pulsului
să mi se întindă
ca un picior de balerină
în aparatele de monitorizare.

O nouă zi
în care să demolez
un vis,
să-ntorc molozul de pe o parte pe alta.

De undeva, de departe,
un deget 
să se oprească pe chipul meu virtual,
să apese tare pe ecran
până se umple de pixeli negri

de ură. 

infinit

 te privesc

în dimineața asta lipsită de noimă sau planuri

trece lumina prin tine

ca prin corpul unei meduze

strălucesc părticele dinăuntru

altele rămân în umbră

poate

pentru totdeauna 

trăiesc în prezent

pentru că iubesc tot ce am aici

pentru că tot ce am acum e viu

îmi scot

verigheta de pe deget

e un cerc alb infinit

adâncit în piele

așa e dragostea mea

fără pretenții sau îndoială

o bărcuță de hârtie care crede

în sinea ei

că nu o să o scufunde nimic

uneori e destul să crezi

poate e atât 

de simplu

ca umbra degetelor mele trecând printre degetele tale

un fluture de noapte

zbătându-se

pe perete

Traintravelling

Unele amintiri

sunt blitz-uri puternice care te surprind

după ce-ai petrecut prea mult timp singur

în întuneric.

Paparazzi. 

Te scutură, trimit wolți

în toată rețeaua neuronală,

luminează cu teroare

ca un cartier rău famat din marile orașe

văzut de sus cu o dronă. 

Iau câteva haine la întâmplare, câteva articole de îngrijire, le îndes în grabă într-un rucsac cu bufnițe și copăcei colorați, sar în primul tren și vin la tine. 

Să te salvez, să te alint un pic. 

E toamnă prematur, las în urmă un oraș acoperit de frunze și dezamăgire. 

Oamenii trec prin tren, trenul trece prin oameni ca viermele în măr, ca printr-o galerie uriașă, ore în șir. 

Nu am somn, ascult un playlist vechi, aproape magic. 

Încerc să îmi amintesc din ce m-am compus, 

cum am ajuns în momentul acesta, 

mă scufund într-un jacuzzi cu melancolie. 

Mai așteaptă-mă un pic, 

traversez munții pentru tine, 

evit orice contact uman, 

am să vin, 

cu mâinile dezinfectate, 

cu mască de protecție, 

să te mângâi, să îți vorbesc cu tandrețe, 

să fim copilașii lăsați singuri în camera cu jocuri mentale și jucării de tot felul. 

hopeless romantic

Am mai dus până la capăt încă o zi.

Furia s-a disipat

în apa călduță, parfumată,

va dispărea ușor cu totul.

Îmi privesc corpul,

sunt o femeie împlinită,

fusiformă, translucidă.

M-aș putea iubi, în cele din urmă,

m-aș putea ierta.

Închid ochii,

mă scufund,

o lumânare arde pe un colț de cadă,

vocea lui billie eilish

sfâșiată

undeva în surdină,

amintirea cuiva

ca niște stropi de sânge

pe un perete alb, 

în care nu mai cred,

aerul nocturn umplându-mi plămânii

până la durere.

Rămâne doar

să te aștept.

Tu să vii

și spațiul acesta ostil, care acum

se contractă și mă rănește,

în care mă învinovățesc pentru tot

și-mi decojesc micile traume

ca o neastâmpărată,

spațiul acesta să se lumineze tot,

să fim doar noi,

o lumânare aprinsă, un cântec lent,

și dragostea

ca o amnezie blândă, terapeutică.

E un timp mort, mort,
cu pielea uscată întinsă pe oase
ca un bandaj rarefiat, cenușiu,
scot din vazele vintage florile ofilite,
șterg din foldere megabiți de amintiri virtuale,
din telefon sms-uri în care nu mai cred,
din oglindă, un chip pe care abia îl mai recunosc.

Ce n-aș da pentru puțin tutun rulat în foițe de hârtie mentolate,
o conversație absolut spontană
cu un străin, un mic accident,
să mi se întâmple ceva, absolut orice,
să mă amuz, să mă doară, să îl imprim undeva acolo.


Jumătate de oraș scufundat în soare,
jumătate de oraș acoperit de furtună,
și nicio idee în ce direcție să o iau.

Tu ai putea să fii oriunde.

Ai putea să fii chiar aici, lângă mine,
așa, tăcut cum numai tu poți fi,
sălbatic în nemișcarea ta,
ingenuu și neadevărat,
 un monstruleț de fum pe care-l iau în brațe
și se dizolvă.


Sub soarele orbitor
care îmi intră
prin crăpăturile fine
din piele
aș vrea să mă rătăcesc puțin,
să nu îmi mai amintesc nimic,
să fiu doar
un corp viu
care nu dăunează deloc,
pe care-l iubesc doar eu,
care îmi aparține numai mie.

моя любовь

Iubirea mea,
în noaptea asta ai pielea fluorescentă
sub lumina slabă
a felinarelor stradale, diafane,
ochii mai verzi ca niciodată,
o poveste pe care mi-o repeți
pentru a o mia oară
cu același thrill,
un zâmbet
care sparge în bucățele mici, întunecate,
ziua asta lungă și proastă,

un balcon cât mai departe de pământ
cu mult fum și-un playlist vechi e de ajuns
ca să fuzionăm,
să pierdem secunde lungi doar
privindu-ne
unul pe celălalt și întrebându-ne
ce facem într-o altă dimensiune,
dacă ne-am întâlnit încă sau rătăcim,

mă-ntreb,
iubirea mea,
oare te-aș mai putea iubi
dacă
ai avea același corp,
aceeași ochi verzi,
dar ai vorbi
cu alte cuvinte,
dacă m-ai atinge
în cu totul alt mod?

Și noaptea e lungă,
orașul tăcut,
tu respiri
lângă mine
accelerat
și în insomnia mea
am atâtea motive de panică,
atâtea ghemotoace de gânduri
de dezlegat,
un cântec negru în cap
care se repetă
la nesfârșit
ca șuieratul vântului prin crăpăturile ferestrelor
putrede
din căsuța mică de piatră
în care am fost,
pentru o vreme,
atât de rupți de tot ce cunoșteam,
atât de fericiți în izolarea noastră voluntară.

a urcat mercurul agresiv în termometre
animăluțele urbane și-au ars lăbuțele pe asfalt
din minerete voci grave apoape obscene
își aruncă vraja peste oraș


stăm zgribuliți paradoxal sub pătură  din cauză la air-con
ne sărutăm unul altuia
arsurile solare
de undeva aproape
pe o terasă
muzică live și turiști exuberanți
dansând
în picioarele goale
pe cioburi de sticlă împrăștiate aiurea
cu fetele cu pielea zahăr brun
și nimic de pierdut
absolut nimic greșit
în tot cadrul ăsta


ne integrăm apoi
ușor
în puzzle-ul maritim
ne urcăm pe o corabie și ne aruncăm în larg
insecuritățile
ne confesăm
cu ochii
ne iertăm micile erori

ce bine e aici
nu ne știe nimeni
ne confundăm în mușuroiul de europeni
care curge pe străzile fierbinți
prin soarele crud
fără protecție SPF
fără pălărie și ochelari de soare
sau prejudecăți
și
nu ne pasă de nimic
nimic nu ne doare
și toți sunt fericiți în jur
ca-ntr-o carte poștală
care ai putea să juri
că e trucată