E un timp mort, mort,
cu pielea uscată întinsă pe oase
ca un bandaj rarefiat, cenușiu,
scot din vazele vintage florile ofilite,
șterg din foldere megabiți de amintiri virtuale,
din telefon sms-uri în care nu mai cred,
din oglindă, un chip pe care abia îl mai recunosc.

Ce n-aș da pentru puțin tutun rulat în foițe de hârtie mentolate,
o conversație absolut spontană
cu un străin, un mic accident,
să mi se întâmple ceva, absolut orice,
să mă amuz, să mă doară, să îl imprim undeva acolo.


Jumătate de oraș scufundat în soare,
jumătate de oraș acoperit de furtună,
și nicio idee în ce direcție să o iau.

Tu ai putea să fii oriunde.

Ai putea să fii chiar aici, lângă mine,
așa, tăcut cum numai tu poți fi,
sălbatic în nemișcarea ta,
ingenuu și neadevărat,
 un monstruleț de fum pe care-l iau în brațe
și se dizolvă.


Sub soarele orbitor
care îmi intră
prin crăpăturile fine
din piele
aș vrea să mă rătăcesc puțin,
să nu îmi mai amintesc nimic,
să fiu doar
un corp viu
care nu dăunează deloc,
pe care-l iubesc doar eu,
care îmi aparține numai mie.