zumzăind prin toată camera,
înțepându-mi bărbatul
in degetele lui tandre,
de ce mă trezești și de ce-mi dai
gânduri despre moarte,
îmi reamintești de frica
de cadavrele celor dragi,
întinse pe mese solide de lemn,
îmbrăcate ca de petrecere?
Cum să te iert,
cum să mai adorm
după ce ți-am strivit corpul mic
de perete și din el
a ieșit un curcubeu
de grupe de sânge,
cum să mă întorc
la visele mele placide,
lipsite de efervescență,
cu personaje fără chipuri și
scenarii fără sens?
Trebuie să aștept
săgeți de lumină
să străpungă orice urmă de vinovăție,
linia pulsului
să mi se întindă
ca un picior de balerină
în aparatele de monitorizare.
O nouă zi
în care să demolez
un vis,
să-ntorc molozul de pe o parte pe alta.
De undeva, de departe,
un deget
să se oprească pe chipul meu virtual,
să apese tare pe ecran
până se umple de pixeli negri
de ură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu