Iubirea mea,
în noaptea asta ai pielea fluorescentă
sub lumina slabă
a felinarelor stradale, diafane,
ochii mai verzi ca niciodată,
o poveste pe care mi-o repeți
pentru a o mia oară
cu același thrill,
un zâmbet
care sparge în bucățele mici, întunecate,
ziua asta lungă și proastă,
un balcon cât mai departe de pământ
cu mult fum și-un playlist vechi e de ajuns
ca să fuzionăm,
să pierdem secunde lungi doar
privindu-ne
unul pe celălalt și întrebându-ne
ce facem într-o altă dimensiune,
dacă ne-am întâlnit încă sau rătăcim,
mă-ntreb,
iubirea mea,
oare te-aș mai putea iubi
dacă
ai avea același corp,
aceeași ochi verzi,
dar ai vorbi
cu alte cuvinte,
dacă m-ai atinge
în cu totul alt mod?
Și noaptea e lungă,
orașul tăcut,
tu respiri
lângă mine
accelerat
și în insomnia mea
am atâtea motive de panică,
atâtea ghemotoace de gânduri
de dezlegat,
un cântec negru în cap
care se repetă
la nesfârșit
ca șuieratul vântului prin crăpăturile ferestrelor
putrede
din căsuța mică de piatră
în care am fost,
pentru o vreme,
atât de rupți de tot ce cunoșteam,
atât de fericiți în izolarea noastră voluntară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu