Am obosit, moleculele
nu se mai așază
la fel de grațios
la loc în reflexia din oglindă,
mexapixelii
în fotografiile instant,
mi-am pierdut puțin din strălucire,
din credibilitate și inocență,
oricât aș curăța
celule acestea moarte în cada plină cu spumă
și săruri parfumate,
am obosit,
recunosc,
și toată iluzia
în care m-am cuibărit
s-a destrămat,
holograma mea prietenoasă
la care vin și mă confesez,
care mă iartă mereu și mă încurajează
s-a blocat,
e doar o proiecție
prin care îmi trec degetele,
o lumină falsă
care nici nu încălzește măcar.
Pe fundal,
de pe holul ca o mașină a timpului
pe care l-am traversat
ani la rând,
care m-a transformat dintr-un pitic
în ceea ce sunt astăzi,
câteva sunete de pași,
un râs molipsitor,
o ușă care se trântește
și care închide
tot ce doare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu