Traintravelling

Unele amintiri

sunt blitz-uri puternice care te surprind

după ce-ai petrecut prea mult timp singur

în întuneric.

Paparazzi. 

Te scutură, trimit wolți

în toată rețeaua neuronală,

luminează cu teroare

ca un cartier rău famat din marile orașe

văzut de sus cu o dronă. 

Iau câteva haine la întâmplare, câteva articole de îngrijire, le îndes în grabă într-un rucsac cu bufnițe și copăcei colorați, sar în primul tren și vin la tine. 

Să te salvez, să te alint un pic. 

E toamnă prematur, las în urmă un oraș acoperit de frunze și dezamăgire. 

Oamenii trec prin tren, trenul trece prin oameni ca viermele în măr, ca printr-o galerie uriașă, ore în șir. 

Nu am somn, ascult un playlist vechi, aproape magic. 

Încerc să îmi amintesc din ce m-am compus, 

cum am ajuns în momentul acesta, 

mă scufund într-un jacuzzi cu melancolie. 

Mai așteaptă-mă un pic, 

traversez munții pentru tine, 

evit orice contact uman, 

am să vin, 

cu mâinile dezinfectate, 

cu mască de protecție, 

să te mângâi, să îți vorbesc cu tandrețe, 

să fim copilașii lăsați singuri în camera cu jocuri mentale și jucării de tot felul. 

hopeless romantic

Am mai dus până la capăt încă o zi.

Furia s-a disipat

în apa călduță, parfumată,

va dispărea ușor cu totul.

Îmi privesc corpul,

sunt o femeie împlinită,

fusiformă, translucidă.

M-aș putea iubi, în cele din urmă,

m-aș putea ierta.

Închid ochii,

mă scufund,

o lumânare arde pe un colț de cadă,

vocea lui billie eilish

sfâșiată

undeva în surdină,

amintirea cuiva

ca niște stropi de sânge

pe un perete alb, 

în care nu mai cred,

aerul nocturn umplându-mi plămânii

până la durere.

Rămâne doar

să te aștept.

Tu să vii

și spațiul acesta ostil, care acum

se contractă și mă rănește,

în care mă învinovățesc pentru tot

și-mi decojesc micile traume

ca o neastâmpărată,

spațiul acesta să se lumineze tot,

să fim doar noi,

o lumânare aprinsă, un cântec lent,

și dragostea

ca o amnezie blândă, terapeutică.

E un timp mort, mort,
cu pielea uscată întinsă pe oase
ca un bandaj rarefiat, cenușiu,
scot din vazele vintage florile ofilite,
șterg din foldere megabiți de amintiri virtuale,
din telefon sms-uri în care nu mai cred,
din oglindă, un chip pe care abia îl mai recunosc.

Ce n-aș da pentru puțin tutun rulat în foițe de hârtie mentolate,
o conversație absolut spontană
cu un străin, un mic accident,
să mi se întâmple ceva, absolut orice,
să mă amuz, să mă doară, să îl imprim undeva acolo.


Jumătate de oraș scufundat în soare,
jumătate de oraș acoperit de furtună,
și nicio idee în ce direcție să o iau.

Tu ai putea să fii oriunde.

Ai putea să fii chiar aici, lângă mine,
așa, tăcut cum numai tu poți fi,
sălbatic în nemișcarea ta,
ingenuu și neadevărat,
 un monstruleț de fum pe care-l iau în brațe
și se dizolvă.


Sub soarele orbitor
care îmi intră
prin crăpăturile fine
din piele
aș vrea să mă rătăcesc puțin,
să nu îmi mai amintesc nimic,
să fiu doar
un corp viu
care nu dăunează deloc,
pe care-l iubesc doar eu,
care îmi aparține numai mie.

моя любовь

Iubirea mea,
în noaptea asta ai pielea fluorescentă
sub lumina slabă
a felinarelor stradale, diafane,
ochii mai verzi ca niciodată,
o poveste pe care mi-o repeți
pentru a o mia oară
cu același thrill,
un zâmbet
care sparge în bucățele mici, întunecate,
ziua asta lungă și proastă,

un balcon cât mai departe de pământ
cu mult fum și-un playlist vechi e de ajuns
ca să fuzionăm,
să pierdem secunde lungi doar
privindu-ne
unul pe celălalt și întrebându-ne
ce facem într-o altă dimensiune,
dacă ne-am întâlnit încă sau rătăcim,

mă-ntreb,
iubirea mea,
oare te-aș mai putea iubi
dacă
ai avea același corp,
aceeași ochi verzi,
dar ai vorbi
cu alte cuvinte,
dacă m-ai atinge
în cu totul alt mod?

Și noaptea e lungă,
orașul tăcut,
tu respiri
lângă mine
accelerat
și în insomnia mea
am atâtea motive de panică,
atâtea ghemotoace de gânduri
de dezlegat,
un cântec negru în cap
care se repetă
la nesfârșit
ca șuieratul vântului prin crăpăturile ferestrelor
putrede
din căsuța mică de piatră
în care am fost,
pentru o vreme,
atât de rupți de tot ce cunoșteam,
atât de fericiți în izolarea noastră voluntară.

a urcat mercurul agresiv în termometre
animăluțele urbane și-au ars lăbuțele pe asfalt
din minerete voci grave apoape obscene
își aruncă vraja peste oraș


stăm zgribuliți paradoxal sub pătură  din cauză la air-con
ne sărutăm unul altuia
arsurile solare
de undeva aproape
pe o terasă
muzică live și turiști exuberanți
dansând
în picioarele goale
pe cioburi de sticlă împrăștiate aiurea
cu fetele cu pielea zahăr brun
și nimic de pierdut
absolut nimic greșit
în tot cadrul ăsta


ne integrăm apoi
ușor
în puzzle-ul maritim
ne urcăm pe o corabie și ne aruncăm în larg
insecuritățile
ne confesăm
cu ochii
ne iertăm micile erori

ce bine e aici
nu ne știe nimeni
ne confundăm în mușuroiul de europeni
care curge pe străzile fierbinți
prin soarele crud
fără protecție SPF
fără pălărie și ochelari de soare
sau prejudecăți
și
nu ne pasă de nimic
nimic nu ne doare
și toți sunt fericiți în jur
ca-ntr-o carte poștală
care ai putea să juri
că e trucată

După-amiază târziu,
o ploaie măruntă, glacială
cade peste oraș,
peste mașinile uzate,
animăluțe de tot felul,
o briză neasteptata mișcă perdeaua subțire de in,
pătrunde sub haine, strânge carnea în punctulețe,
mă-nfrânge iremediabil.

E târziu, lumina scade
și vulnerabilitatea mea crește,
mă rătăcesc într-o ficțiune,
mă dizolv
ușor
într-un pahar cu cidru.

Prea multi ani departe de

tot ce e familiar,

visele mi se sparg

in elicele eolienelor

de pe campul intins, identitatea mi se frange

in bucatele mici, un puzzle cu multe piese lipsa.

Ce m-a adus aici, nici nu mai stiu,

sunt prinsa intre lumi,

mentalitati,

intre alegeri.

Cheama-ma cum vrei,

as putea purta orice nume,

nu mai raspund la nimic,

ca o baterie de masina complet golita

care nu mai raspunde

la niciun stimul.

ding dang

nu știi cât de importantă
ți-e identitatea
până când nu începi să simți
că o pierzi

a început
numărătoarea inversă

ding-dang

încă câteva shift-uri
vrăjind
 golferi cu bărbi lungi
impregnate de bere
cu accentul meu est-european letal
cu trăsăturile mele
latine cu naivitatea mea aparentă

încă câteva nopți
cu monstruleți de fum
în brațe
în locul tău
numărând minutele
până la răsăritul soarelui
câteva țigări rulate de bucătarul cu origini necunoscute traume de război
până
mă las de tot
mă vindec
de psihoza mea seducătoare

ding dang

încă un pic și
o sa zburăm low cost spre
cel mai frumos oraș de provincie
spre periferia industrială
deasupra centralei electro-termice

spre nava mamă așteptând
cu trapele deschise
absorbindu-ne
cu totul
cu dragostea ei

freedom baby

am renunțat
la ața roșie care mă ținea într-un țipăt
ce bine se simte
aerul umed care pătrunde în spațiul
care atât de mult a durut
de pe pervazul prăfuit își ia avânt
o vrăbiuță
văd în ea curajul pe care l-am câștigat
șterg oglinda aburită
se reflectă în ea ochi negri strălucitori
un zâmbet la încă lucrez
dar care își face treaba

ies pe strada îngustă în tenișii mei mov
și hanorac
caut o provocare
ar fi de ajuns un chibrit
aruncat în direcția mea
să îmi aprindă
imaginația
 ar fi de ajuns
degetele tale printre degetele mele
să cucerim totul

după atâta liniște
e cerul efervescent
aș țipa pe peronul pustiu
prin masca asta hazlie
dar libertatea mea se manifestă altfel

un zmeu
tehnicolor
luptând
împotriva vântului

jurnal intim

Dimineți cu avocado,
 briza unei veri demult așteptate,
tăcerea ta
amestecându-se
cu mierea
din ceaiul de tei,
senzația unui eșec intim, tot mai clar,
mai bine delimitat, ca o eclipsă prin sticla fumurie.

Mi-e tot mai greu să respir
în spațiul acesta conjugal,
totuși
sunt mici ritualuri care ne țin în lumină,
proviziile călduțe
pe care le devorăm împreună, schițele de călătorii
post-epidemie la care lucrăm la flacăra micuță
a lumânării elefant,
conversațiile prin skype cu încurajări materne.

Prin plasa de țânțari,
o liniște care îmi face bine,
un aer înmiresmat,
un oraș care se vindecă.

error

 Nu vreau să te las să crezi
că iubirea asta
e infinită,
că după jaluzelele care s-au tras și ușile care s-au închis,
în intimitatea asta abruptă,
în ringul conjugal,
totul e permis.
Infantilitatea pentru care
am lăsat toate barierele jos,
căreia m-am abandonat cu totul,
felului tău de a lansa mici momeli,
de a planta mine
pe tot teritoriul meu emoțional și de a le declanșa
spre amuzamentul amândurora,
pe toate le iubesc
și ninsoarea asta care cade
peste copacii înfloriți
și peste toate speranțele noastre fragile
împrăștiindu-le în tot orașul, o accept,
le accept pe toate,

dar să nu crezi nicio clipă, te rog,
că nu poți să mă rănești,
chiar și-un simplu gest
m-ar putea face să mă îndoiesc de toate,
un singur
moment
de neatenție
să spargă
tandrețea,
să ne îndepărteze irecuperabil.

cliche

Zilele trec, liniuțe albe zgâriate pe un perete aiurea.
Sunt tripurile din cutia de sticlă suspendată deasupra cartierului,
ochii tăi sclipind de dorință,
chicotelile și alintăturile de sub cearșaf,
brațele amorțite pe care nu le miști deloc până nu ești sigur că am adormit ca un soldat care a pus piciorul pe teren minat și a înghețat terifiat de perspectiva unei explozii,

glumele pe care
le înțelegem doar noi, dezbaterile târzii
c-un desperados în mână și chef de viață,
ninsorile inoportune
sub care ne trezim în orașe diferite,
luminițele din geam și cana cu ceai verde eucalipt aburind,
blogul de tumblr cu poezie americană
revelatoare pe care-l citesc
când sunt singură.

Zilele trec, se amestecă toate
într-o mașină de spălat industrială
și e tot mai greu de zis
care e albă și care-i neagră,
care a fost bună sau nu,

totuși știu,
știu cu acuratețe
că în toate acestea
cea mai frumoasă constantă ești tu.