nn116gg

Tot ce am plănuit
e salvat într-un folder magic,
încă puțin și vom exploda
în confetti,
vom rupe tenișii pe la concerte.

Încă o dimineață în care mă trezesc
încercând să decriptez
ce spui
în somnul tău,
halucinez
la o ploaie care să vină
să ne curețe
dar sunt doar genele încurcate
care ascund  un shift prea lung. Kickbox-ing
cu țânțarii,
entartainment din folclor.
O lună străină, un fel de vrajă venind dinspre câmp.
Dupâ perdelele trase, siluete
făcând gesturi indescifrabile, inumane.
Înc-o vară-n UK,
săgeții trase direct în țintă.
Atâta praf și ură-n aer,
mi se face rău.
Să mă teleportez
cu tine
de mână
în hamacul cu steluțe, să punem puțin
bronz
pe toate vânătăile.
Avem ochii atât de mari acum
de parcă
au trecut
prin ei
trenuri de noapte
cu faruri imense
și-am supraviețuit, și-am vrut mai mult.

mood

în cine să investesc

și-n cine să-mi vărs

armata de furnici

din minte

dacă nu în tine

în patul cui

să vin

învinsă

și de mâinile cui

să mă las sufocată
am renunțat demult la mine
mi s-au scurs amprentele în apa tulbure
nu-mi mai găsesc chipul în oglinda aburită
o șterg până-mi dă sângele și degeaba
primăvara ne-a găsit
în sfârșit
vreau să cred că mai există speranță
e o mare undeva la un capăt în care o să ne aruncăm împreună
e o hartă magică la care încă lucrez și care ne va duce departe
până atunci
să trecem prin coșmarul acesta cu eleganță
cu o țigară imaginară aprinsă între degete
și un pahar de rose în mână

revival

Au trecut
furtunile de zăpadă,
luni la rând sub o eclipsă totală
catalepsie,
a venit soarele
și ți-a făcut ochii să strălucească,
a venit soarele și ne-a descântat,

s-a scurs dorul în iarba asta ingenuă,
s-a scurs sângele rău amestecându-se cu spuma din cadă,
dragostea ta
s-a transformat, n-am crezut niciodată că-i voi putea face față,


a înflorit livada, cimitirul,
orașul,
am uitat o vreme
de lumea asta instabilă și tragică,
un tractor a întors
pământul pe cealaltă parte
și ne-a
dat speranță,
a eliberat cărăbușii
în faruri de tren
când ne despărțim de cineva prin vreo
gară stranie,

am agățat rochia de mireasă perfectă
în minte,
încă o vreme să treacă
și vom ieși din haos,
ne așteaptă dimineți slow motion
sepia,
ia-te după mine,
urmează acești pași simpli,
ne vor duce atât de departe.

aproape martie

Suntem cu toții defecți, iubirea mea.
 Să nu crezi, nici măcar pentru o clipă, că ești singur.
Uite, chiar acum, când ai adormit, în sfârșit,
cu mâna mea mică strânsă în pumnul tău, nu m-am mișcat deloc, chiar dacă
jumătatea din mine a amorțit și cealaltă jumătate scrie acest poem.
Suntem cu toții defecți, iubirea mea,
dar micile noastre imperfecțiuni
sunt cele care fac din noi adevărate personaje.

Și apoi dragostea,
dragostea mea proiectează în tine
o frumusețe rampantă. Dragostea mea
te înfurie uneori, te provoacă. Nu te juca cu ea,
vei sfârși ca un motan încâlcit
într-un ghem de ațe.
Dar eu știu că nu ai să faci asta.
Dragostea ta
o întrece uneori pe a mea. Dragostea ta
e în micul ramakin în care ai tăiat atent
fructe
și mi le-ai adus în pat
când m-am îmbolnăvit. Dragostea ta
e în sărutul pe frunte pe care mi-l dai
în fiecare zi. În faptul că ți-ai abandonat
țara și tot ce cunoșteai
pentru mine.

Suntem cu toții defecți, iubirea mea. Să nu lăsăm
asta
să ne dărâme.
E aproape martie și stau floricele
îngropate sub zăpadă, acolo stă și
inocența mea, și toată ura
și tot dorul.

Roiul din minte
a amorțit, ce a fost bântuit am zdrobit fără țipăt.
 Ce liniște și ce
naivitate în iubire, suntem atât de aproape acum, tu și eu,
letal de aproape. Și afară-i ger
cum n-a mai fost decât
în nesiguranța dintre noi, cândva, când începeam să ne iubim,
prin cabluri, pe ecranele mici, iluzorii.
 Afară-i gerși noi murim de cald, ceva arde tot timpul
înăuntru, abia așteptăm
să găsim un loc retras, semiobscur, în care
să ardem de vii,  obscen, și-apoi, printre oameni,
să redevenim cuminți, ca la școală.
 Fără teamă și fără ziduri care să blocheze trecutul,
de unde nu mai vine niciun parazit, nicio voce tulburată,
 construim
din lego scenarii demente, radiante,
din care nu mai vrem să ieșim.
Și-n creier, și-n inimă
e liniște și-i cald ca-ntr-o peșteră
pe pereții căreia
sunt proiectate doar
anatomiile noastre îmbrățișate în convulsii.

Mă trezește
alarma internă, deja fidelă,
mecanizată, mă face să devin
conștientă
de trupul cald de lângă mine,
de barba lungă de viking
care aproape mă-nfășoară amniotic, de faptul că
încet, încet
ieșim din iarna asta urâtă, cu orele ei de întuneric și amorțeală,
mai puțin fragili,
mai puțin brutali,
ieșim din monotonie cu soare-n ochi
de dimineață, cu blugii rupți
pe străzile de piatră, gata să-nfruntăm
orașul, cu muzica lui comercială, de panică
și aglomerare,

e aproape ireal, cum
o luăm mereu de la capăt, tot
mai energici și mai radianți, cu toate
cicatricile noastre colorate,
nimic nu ne mai ține,
nimic nu ne mai ucide,
suntem împreună și
de altceva nu-mi pasă.

0.2

peste tot ce era necrozat
și blestemat
a început să cadă altfel lumina

o nouă muzică
pe holuri
senzația că
suntem în sfârșit
singuri
aici

orașul ăsta mic
se schimbă
în funcție de stările mele
orașul ăsta
se schimbă în funcție de
prezența/absența ta

copacii înfloriți
ne fac să uităm
de pericol

copacii înfloriți
smoothie-urile cu căpșuni și banane
mâinile mele mici
în mâinile tale mari
ne iau gândurile
de la uk și imigrare

orașul ăsta
ca un
circuit închis
în care ne-nvârtim
la turație maximă
și niciun șanț
în care
să sfârșim

siguranța
că
aici nu o să ni se întâmple
niciodată nimic rău
că toate crimele
se petrec
numai  în thrillerele la care privim reci
că iubirea noastră
e
blockbuster

și

storurile trase
nu ne interesează deloc
ce e afară și de ce ne-ar păsa

când
avem atâtea ficțiuni în care
să ne torturăm
în care
să ne iubim

poem iubire

Și am promis c-am să te iau cu mine peste tot,
c-am să-ți arăt
cum tremură o inimă
sub flacăra brichetei,
că ne vom lăsa
mâncați de aceleași iluzii prin suburbii, în siguranța pe care ți-o dă
uneori întunericul,
ți-am prezis viitorul
undeva în inima pădurii,
într-o iarnă, pe la începuturi,
m-am făcut sigură
că îți voi aparține,
ți-am zis
în lumina acidă de februarie
că semeni cu un arici în soare,
cu barba ta încâlcită și toate sistemele de apărare,
că vom rămâne pentru totdeauna împreună.
Dar acum lasă-mă
un pic singură,
lasă-mă să fiu vulnerabilă,
să mă scufund
în
apa asta
amestecată cu sânge,
să mă mănânce toate coșmarurile.
Să mă trezesc apoi
și dimineața să-mi pară
orbitoare
și dragostea ta mai suportabilăapartamentul acesta, la marginea asta
de lume, cuibul nostru de tandrețe și analgezii.

Pe Jurrasic Way din nou,
în ceața asta thriller, cu plămânii
umflându-se ca niște baloane meteo
subțiri,
gata să explodeze. Să-mi ajustez antenele,
boțite sub șăpcuța de căpitan, să verific conexiunile.
Aș vrea puțin soare,
să se lovească
de lucrurile din jur,
să le facă
mai suportabile.
Încă o dată să mă prindă
răsăritul cu mintea împăienjenită de
planuri și o fereastră deschisă
către un câmp  scufundat în  pericol,
animale de sticlă spărgându-se în fugă,
un sound straniu lovindu-mi-se
între tâmple ca o reacție adversă,
nu sunt  decât o altă
provincială care-și încearcă norocul,
o femeie care fotografiază
orice încercare de apropiere,
orice act de trădare,
 nu știu niciun truc,
mă trădează microexpresiile încercând.
Apoi dragostea noastră mare,
dragostea noastră
extraterestră. Doi omuleți
pipăindu-se  într-o cameră obscură,
recunoscându-se. Să ne atingem
antenuțele, pe ceața asta thriller,
pe Jurassic Way, să iasă scântei, să trimitem
semnale-n spațiu. Să vină ei
să salveze dacă a mai rămas ceva de salvat.
Noi să ne transformăm
în particule mici, luminoase,
să facem cercuri în recolte,
să creăm noi tipare-n adn.

Am învins într-un final,
am învins,
stau sub luna asta înfricoșătoare și mă simt pură,
stau cu gâtul strălucind
în poala lui  și știu
că într-o zi mă va ucide.
Dar stau aici
fără frică, pentru că te-am învins,
te-am învins și victoria asta nu
o mai poți lua înapoi.
Ce mai faci tu, Sophie?
Cum e să te simți uitată?
Iubirile de-o vară, ce amăgire,
ce bine că m-am îndrăgostit mai târziu,
când era prea frig afară
și noi destul de lucizi,
ce bine s-a simțit
când toată durerea s-a strâns într-un glob de sticlă sfărâmat
sub bocanci.
Ce fericire, ce dans tribal,
silueta mea
ca fumul de țigară
reflectându-se pe zid, contorsionându-se.
Am tot ce mi-am dorit cândva,
am totul și nu trebuie
să țin cu dinții de nimic,
iubirea asta e voluntară,
a învins toate stereotipurile,
le face în ciudă
cercetătorilor de la Cambridge,
te schimonosește
de durere, Sophie, te ucide doar privind.

pentru tine (5 anișori)

5 anișori deja, Dima,
și niciun semn
că ceva începe să cedeze.
Dimpotrivă, suntem ca două corpuri
întinse pe pământ
în jurul cărora
rădăcinile
se împletesc
și se fortifică
până ajungem să ne scufundăm,
ne intră prin artere, ne face inimile
să bată sănătos.
Rămâi aici, respiră cu mine,
coșmarurile tale
sunt și coșmarurile mele,
împărțim totul, chiar și durerea,
care atunci când apare,
se dispersează în noi
ca un fulger.
Ține-mă îndrăgostită,
nu te desprinde
de mine
până nu adorm.
O să te urmăresc
mereu
prin întuneric
până știu
că ai ajuns unde trebuie
în siguranță, știu că și tu faci la fel,
chiar și pe lumină,
iar grija ta
mă face mereu să zâmbesc.

5 anișori, Dima,
și încă scriu
texte naive
despre noi,
îmi place cu tine mereu, nu contează unde suntem,
să stăm în apartamentul ăsta închiriat
cu tapet cu flori pe pereți,
în țara asta
în care vom fi întotdeauna străini,
să stăm până când ni se termină
răbdarea
și-i dăm naibii pe toți.