Mă trezește
alarma internă, deja fidelă,
mecanizată, mă face să devin
conștientă
de trupul cald de lângă mine,
de barba lungă de viking
care aproape mă-nfășoară amniotic, de faptul că
încet, încet
ieșim din iarna asta urâtă, cu orele ei de întuneric și amorțeală,
mai puțin fragili,
mai puțin brutali,
ieșim din monotonie cu soare-n ochi
de dimineață, cu blugii rupți
pe străzile de piatră, gata să-nfruntăm
orașul, cu muzica lui comercială, de panică
și aglomerare,

e aproape ireal, cum
o luăm mereu de la capăt, tot
mai energici și mai radianți, cu toate
cicatricile noastre colorate,
nimic nu ne mai ține,
nimic nu ne mai ucide,
suntem împreună și
de altceva nu-mi pasă.