Roiul din minte
a amorțit, ce a fost bântuit am zdrobit fără țipăt.
 Ce liniște și ce
naivitate în iubire, suntem atât de aproape acum, tu și eu,
letal de aproape. Și afară-i ger
cum n-a mai fost decât
în nesiguranța dintre noi, cândva, când începeam să ne iubim,
prin cabluri, pe ecranele mici, iluzorii.
 Afară-i gerși noi murim de cald, ceva arde tot timpul
înăuntru, abia așteptăm
să găsim un loc retras, semiobscur, în care
să ardem de vii,  obscen, și-apoi, printre oameni,
să redevenim cuminți, ca la școală.
 Fără teamă și fără ziduri care să blocheze trecutul,
de unde nu mai vine niciun parazit, nicio voce tulburată,
 construim
din lego scenarii demente, radiante,
din care nu mai vrem să ieșim.
Și-n creier, și-n inimă
e liniște și-i cald ca-ntr-o peșteră
pe pereții căreia
sunt proiectate doar
anatomiile noastre îmbrățișate în convulsii.

Mă trezește
alarma internă, deja fidelă,
mecanizată, mă face să devin
conștientă
de trupul cald de lângă mine,
de barba lungă de viking
care aproape mă-nfășoară amniotic, de faptul că
încet, încet
ieșim din iarna asta urâtă, cu orele ei de întuneric și amorțeală,
mai puțin fragili,
mai puțin brutali,
ieșim din monotonie cu soare-n ochi
de dimineață, cu blugii rupți
pe străzile de piatră, gata să-nfruntăm
orașul, cu muzica lui comercială, de panică
și aglomerare,

e aproape ireal, cum
o luăm mereu de la capăt, tot
mai energici și mai radianți, cu toate
cicatricile noastre colorate,
nimic nu ne mai ține,
nimic nu ne mai ucide,
suntem împreună și
de altceva nu-mi pasă.

0.2

peste tot ce era necrozat
și blestemat
a început să cadă altfel lumina

o nouă muzică
pe holuri
senzația că
suntem în sfârșit
singuri
aici

orașul ăsta mic
se schimbă
în funcție de stările mele
orașul ăsta
se schimbă în funcție de
prezența/absența ta

copacii înfloriți
ne fac să uităm
de pericol

copacii înfloriți
smoothie-urile cu căpșuni și banane
mâinile mele mici
în mâinile tale mari
ne iau gândurile
de la uk și imigrare

orașul ăsta
ca un
circuit închis
în care ne-nvârtim
la turație maximă
și niciun șanț
în care
să sfârșim

siguranța
că
aici nu o să ni se întâmple
niciodată nimic rău
că toate crimele
se petrec
numai  în thrillerele la care privim reci
că iubirea noastră
e
blockbuster

și

storurile trase
nu ne interesează deloc
ce e afară și de ce ne-ar păsa

când
avem atâtea ficțiuni în care
să ne torturăm
în care
să ne iubim

poem iubire

Și am promis c-am să te iau cu mine peste tot,
c-am să-ți arăt
cum tremură o inimă
sub flacăra brichetei,
că ne vom lăsa
mâncați de aceleași iluzii prin suburbii, în siguranța pe care ți-o dă
uneori întunericul,
ți-am prezis viitorul
undeva în inima pădurii,
într-o iarnă, pe la începuturi,
m-am făcut sigură
că îți voi aparține,
ți-am zis
în lumina acidă de februarie
că semeni cu un arici în soare,
cu barba ta încâlcită și toate sistemele de apărare,
că vom rămâne pentru totdeauna împreună.
Dar acum lasă-mă
un pic singură,
lasă-mă să fiu vulnerabilă,
să mă scufund
în
apa asta
amestecată cu sânge,
să mă mănânce toate coșmarurile.
Să mă trezesc apoi
și dimineața să-mi pară
orbitoare
și dragostea ta mai suportabilăapartamentul acesta, la marginea asta
de lume, cuibul nostru de tandrețe și analgezii.

Pe Jurrasic Way din nou,
în ceața asta thriller, cu plămânii
umflându-se ca niște baloane meteo
subțiri,
gata să explodeze. Să-mi ajustez antenele,
boțite sub șăpcuța de căpitan, să verific conexiunile.
Aș vrea puțin soare,
să se lovească
de lucrurile din jur,
să le facă
mai suportabile.
Încă o dată să mă prindă
răsăritul cu mintea împăienjenită de
planuri și o fereastră deschisă
către un câmp  scufundat în  pericol,
animale de sticlă spărgându-se în fugă,
un sound straniu lovindu-mi-se
între tâmple ca o reacție adversă,
nu sunt  decât o altă
provincială care-și încearcă norocul,
o femeie care fotografiază
orice încercare de apropiere,
orice act de trădare,
 nu știu niciun truc,
mă trădează microexpresiile încercând.
Apoi dragostea noastră mare,
dragostea noastră
extraterestră. Doi omuleți
pipăindu-se  într-o cameră obscură,
recunoscându-se. Să ne atingem
antenuțele, pe ceața asta thriller,
pe Jurassic Way, să iasă scântei, să trimitem
semnale-n spațiu. Să vină ei
să salveze dacă a mai rămas ceva de salvat.
Noi să ne transformăm
în particule mici, luminoase,
să facem cercuri în recolte,
să creăm noi tipare-n adn.

Am învins într-un final,
am învins,
stau sub luna asta înfricoșătoare și mă simt pură,
stau cu gâtul strălucind
în poala lui  și știu
că într-o zi mă va ucide.
Dar stau aici
fără frică, pentru că te-am învins,
te-am învins și victoria asta nu
o mai poți lua înapoi.
Ce mai faci tu, Sophie?
Cum e să te simți uitată?
Iubirile de-o vară, ce amăgire,
ce bine că m-am îndrăgostit mai târziu,
când era prea frig afară
și noi destul de lucizi,
ce bine s-a simțit
când toată durerea s-a strâns într-un glob de sticlă sfărâmat
sub bocanci.
Ce fericire, ce dans tribal,
silueta mea
ca fumul de țigară
reflectându-se pe zid, contorsionându-se.
Am tot ce mi-am dorit cândva,
am totul și nu trebuie
să țin cu dinții de nimic,
iubirea asta e voluntară,
a învins toate stereotipurile,
le face în ciudă
cercetătorilor de la Cambridge,
te schimonosește
de durere, Sophie, te ucide doar privind.

pentru tine (5 anișori)

5 anișori deja, Dima,
și niciun semn
că ceva începe să cedeze.
Dimpotrivă, suntem ca două corpuri
întinse pe pământ
în jurul cărora
rădăcinile
se împletesc
și se fortifică
până ajungem să ne scufundăm,
ne intră prin artere, ne face inimile
să bată sănătos.
Rămâi aici, respiră cu mine,
coșmarurile tale
sunt și coșmarurile mele,
împărțim totul, chiar și durerea,
care atunci când apare,
se dispersează în noi
ca un fulger.
Ține-mă îndrăgostită,
nu te desprinde
de mine
până nu adorm.
O să te urmăresc
mereu
prin întuneric
până știu
că ai ajuns unde trebuie
în siguranță, știu că și tu faci la fel,
chiar și pe lumină,
iar grija ta
mă face mereu să zâmbesc.

5 anișori, Dima,
și încă scriu
texte naive
despre noi,
îmi place cu tine mereu, nu contează unde suntem,
să stăm în apartamentul ăsta închiriat
cu tapet cu flori pe pereți,
în țara asta
în care vom fi întotdeauna străini,
să stăm până când ni se termină
răbdarea
și-i dăm naibii pe toți.

pentru tine (3)

Dima,
lasă-mă să cred
că
nu a mai rămas nimic ascuns
între noi, că toate fisurile
prin care
ar mai fi putut ceva să pătrundă
le-am bandajat demult
cu dragostea mea umilă,

lasă-mă să sper, dragul meu,
că încă suntem inocenți,
că vei fi  tot timpul
în centrul
insomniilor și celor mai mari
bucurii ale mele,
lasă-mă
să mă pierd, să mă răzvrătesc
și apoi să mă întorc mereu
să am grijă de tine, să-ți dirijez
reprizele de somnambulism, să te cert
că joci video games
până la epuizare
dar niciodată
pentru că ești copil, să te sărut
de față cu toată lumea,
să te sărut pe ascuns, să te sărut doar
pentru că-mi place așa mult de tine,

Dima,
lasă-mă să cred
că trăim într-o poveste,
că ne-am ascuns sub o pătură magică
și niciun monstru
n-o să ne poată atinge.

Când stai
după mulți ani
goală
în fața lui
și încă tremuri
când îți sărută
constelația de alunițe
de pe piele
să știi
că asta-i iubire,
că nu contează
de la ce fereastră te uiți
și spre ce lume,
că-i frigiderul gol
și prietenii
au dispărut
prin news feed,
că afară plouă și nu ieși din casă
decât
până la job și înapoi
ca printr-un tunel
de teleportare și totuși e ok
când știi că el e acolo și
când
te trezești
și te strecori
pe sub tricoul lui larg
zâmbind
ștrengărește și el îți acoperă cu pupici toată fața
după o noapte lungă și grea
să știi
că asta-i iubire,
că nu-i totul timpul
ca-n poveste și
chiar dacă te-aprinzi
în certuri mici
ele tot timpul
se vor termina
cu gura lui acoperită de gura ta,
da.

pe cerul ăsta bizar

și străin

Perseide

în mintea mea

tot felul de hărți afective proiectate-ntr-un viitor

la care am încetat

să mai schițez

siluete pe pereți

în noapte când

nu-i mai nimeni la marginea patului armură

nici corzi
în care
să-mi potolesc insomniile
doar animale venind de pe câmpuri
cu irișii sticlind naiv în faruri
chiar înainte de impact
așa și noi
 și ei
cei care
răniți și taciturni
nu mai găsesc ieșirea
a naibii labirinturi
în care am căzut
urmărind iepurașul acela alb
care ne-a promis că vom găsi
salvare
în schimb doar
câteva sedative ușoare
furia-i
semn
că încă lupt
ia-mi craniul
în mâini
închide-mi pleoapele
și sărută-mă
de noapte bună
ca la început

anemic

încă o dată să trec
prin anotimpul ăsta anemic,
cu poftă de țigări și plimbări nocturne,
aer bolnav, pe străzi un miraj puternic,
cu tine de mână sau nu,
o să reușesc,
o să reușesc,
pentru că
știu deja
cum o să se-ntâmple totul
în cele mai mici detalii, am ceva
din perfecționismul psihoticilor
când fac planuri,

încă o dată să trec
pe sub copacii tehnicolori,
prin pânze de păianjen, prin
toate fricile
proiectate
în mine de alții,

prin ceața electrificată din Aichwald,
la 7 dimineața,
prin fostele tale iubiri
ca un camion
în plină mulțime,

pentru că
sunt o teroristă, o torționară,
iubita dulce, dulce
care te-așteaptă cu capul
în fereastră
cuminte și tristă
ca iezii din poveste.