furnicile

mă las pe spate curg cascadă printre degetele tale

îţi suflu în gură îţi trec printre dinţi un ţipăt 
când întunericul îmi umple camera
cu mii de furnici ce se mişcă libere prin mine
o armată de furnici care îmi imită mişcările
mii se furnici pe care le iei în braţe şi le săruţi
furnici cărora le spui iubito
gândeşte-te la asta

întunecare

uneori te desprinzi de mine atât de uşor, o exfoliere ce îmi întunecă sângele şi mi-l opreşte pe tot  în inimă. eşti o uşă grea, de lemn, care se opune mişcării, o lumină venită dintr-o altă lume, o lumină violentă ca vârful unei săgeţi care străluceşte în rană.  tu scoţi la mal toţi oamenii care au murit în mine,  ţigara care mă aşteaptă aprinsă cuminte în scrumieră gata să-mi înnece în fum toate temerile.  eşti  liniştea din paharul golit pe jumătate.  tu eşti anotimpul care se întoarce mereu să îmi trezească flori pe piele.  tu vii să tulburi apele în  care îmi spăl  cenuşa de pe mâini, după seri în care am scris poeme lungi ca nişte penitenţe, cu genunchii pe pietre.  tu vii să-mi astupi gura când cuvintele mi se răstoarnă în torente şi mi se zdrobesc de glezne, cuvinte neînţelese care muşcă cu gingiile sângerând. în braţele tale mă las ca într-o capcană care se închide încet dar pentru totdeauna, în braţele tale mă las ca şi cum nu aş mai avea nimic de spus lumii. închid ochii şi ascult cum în mine se formează ploaia. şi totuşi e nespus de  cald aici, ca după o explozie. 

ritualuri

ritualul meu de femeie frumoasă

 întinderea trupului leneş sidefiu spre răsărit

locuirea singurătăţii cu sfinţenie
înnodarea rănilor care încă sângerează

aşteptarea bărbatului cu miros de ploaie

care va veni  să-mi aprindă ultima ţigară

încercarea de a rămâne în viaţă înotul spre suprafaţă

pentru o gură de aer

după repetate scufundări  în stop cadre cu oameni pe care i-am adus la mal

şi apoi i-am ucis

din iubire

copiii noştri

copiii noştri din împletirea firească a lucrurilor

se vor naşte

în dimineţi întunecate în care  copacii vor ţipa

şi prin ramurile lor se vor deschide flori cerşind destine cu mâini care mângâie şi leagănă 
pe copiii noştri îi vom elibera în lume

iar ei vor creşte departe de noi

îşi vor schimba numele şi îi vom recunoaşte
după ochii care fac să se prăbuşească toate zidurile
după poemele înscrise pe încheieturi ca nişte semne din naştere

după mersul prin lume

le vom urmări  uşurinţa cu care urcă şi coboară
în oameni
cum se adună toţi în jurul lor ca în jurul focului
şi se încălzesc pentru o viaţă întreagă doar privindu-i
copiii noştri vor umbla goi şi îşi vor preţui rănile
 prin ele vor privi în ochi viaţa fără teamă


ei vor iubi de mici întunericul şi mergând spre apus
se vor întâlni şi se vor ţine de mână
vor plânge pentru prima oară de fericire
şi când îşi vor aminti de noi vor spune
că am fost cei mai buni părinţi din lume

femeile lui

femeile lui au picioare lungi 

mâini albe de geishe şi rochii din fâşii de întuneric ce curg în fluvii

piepturi ce sub mângâierile lui

ţipă spre adâncuri şi despică pământul în două

 el aleargă mereu  spre noapte

şi doarme înfăşurat în părul lor negru  liniştit

îşi răsfiră degetele prin lumile lor fără să le tulbure

şi înainte să plece

le lasă poeme ascunse sub pernă ca şi cum le-ar spune

că doar prin el vor rămâne  frumoase

le  leagă mâinile la spate

şi le lasă la picioare

un pahar cu apă

uit uneori

uit uneori că atunci când mă trezesc

nu mai sunt lebăda din timpul nopţii

traversez oraşul cu rochiile luate pe dos cu un singur pantof
cu părul răvăşit cu lipsurile şi dorurile mele
iar ei

mă opresc îmi mângâie crăpăturile

îmi spun că nu e locul meu aici
eu nu ştiu cum să-mi lărgesc umerii
 să mă strecor acolo 
să-mi ies prin călcâie într-o altă lume
să-mi îmbrac singură cămaşa de forţă
 să uit că de fapt nu-s braţele tale
cele care mă înfăşoară atât de strâns
că de fapt nu e vocea ta cea  care îmi dictează să mă apropii
de marginile acestui poem
să sar printre spaţiile dintre cuvinte
ca într-o prăpastie

despre cuvinte

am văzut cuvintele tale coborându-mi de pe frunte până la călcâie
mereu mai pricepute dezbăcând tot mai mult
rămânând în urmă fire fără izolaţie
am văzut cuvântul iubesc formându-se în mintea ta
alergând uneori până pe marginile buzelor
rămânând blocat acolo ca  într-o centură de siguranţă
am văzut cuvintele tale ridicându-se şi umblând în picioare prin mine
în forme atât de diferite înotând şi agăţându-se de fiecare slăbiciune a mea
am văzut cuvintele tale îngenunchiate apoi
îmi stăteau la marginile patului
le priveam în ochi şi
şchiopătând se întorceau în tine strecurându-se printre dinţi
le legănai în pansamente îmbibate în tăcere
şi rămâneam mult timp  nemângâiată 
când de fapt nimic mai mult nu îţi ceream

desparte în silabe cuvântul aşteptare
şi acolo mă vei găsi

copilul

stau în camera mea de trei zile
e linişte şi frig ca în biserici
din când în când îmi vine mama la uşă
îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare
ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii
când aici a rămas atâta iarnă
mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă
mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul
vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche
mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea
era de ajuns cât să îmi ţin mult singură  echilibrul
dar acum îmi simt umerii tot mai mici
toate rochiile îmi dezvelesc pieptul toţi iubiţii mă trimit desculţă în ploaie
acopăr ferestrele ziua ca să ţin mai mult visele în aerul acesta
în mine doarme un copil cu inima mea în braţe
şi ţipă când îl las prea mult
pe întuneric

frecvenţe

 un pod vechi pieptul meu când degetele tale
îl traversează
prăbuşirea vine ca ecoul unei ploi de vară
te trag mai aproape  şi îmi cos rănile peste rănile tale
ne închidem într-un anotimp cu ochi blânzi
mânecile prea lungi ale cămăşii rămân pe dinafară
în rest totul se întâmplă în mijlocul nostru în toracele
prin care inimile noastre nu cunosc jumătăţi de măsură
sunt inimi de sticlă  inimi  clepsidră
prin care dragostea se scurge de la început la sfârşit
şi din nou de la început
cu aceeaşi frecvenţă  ca un nisip continuu

iub ∞ esc

îţi spun

iubirea asta e o frânghie care ne leagă

spate în spate

nu ne lasă să ne privim decât cu colţul ochilor

să ne sărutăm doar  în colţurile gurii

să spunem cuvinte pe jumătate

atât cât să nu doară

 cerul îl privim pe rând

continuând de acolo unde  celălalt a ajuns cu  privirea

mâncăm jumătăţi de măr

visăm jumătăţi de vise

şi cu ochii închişi le punem unul în continuarea celuilalt

dar când plouă ieşim împreună în ploaie

când e frig simţim împreună frigul

iar când e tăcere

 ne ţinem de mâini

lover to lover

am senzaţia că în mine e o flacără care nu arde

ci vindecă
de aceea te trag tot mai aproape de mine 
şi te las să umbli în locul meu prin ploaie
te las să îmi vorbeşti despre dragoste
până când umbra mi se ridică mult deasupra genunchiului 
dispărând între coapse
şi cuvintele tale se transformă în furnici
care mi se rostogolesc pe piele 

cu o rochie făcută din aşternuturi mă trezesc

din cel mai lung somn de până acum
cu ochii umpluţi de viaţă ca nişte acvarii cu peşti argintii