întunecare

uneori te desprinzi de mine atât de uşor, o exfoliere ce îmi întunecă sângele şi mi-l opreşte pe tot  în inimă. eşti o uşă grea, de lemn, care se opune mişcării, o lumină venită dintr-o altă lume, o lumină violentă ca vârful unei săgeţi care străluceşte în rană.  tu scoţi la mal toţi oamenii care au murit în mine,  ţigara care mă aşteaptă aprinsă cuminte în scrumieră gata să-mi înnece în fum toate temerile.  eşti  liniştea din paharul golit pe jumătate.  tu eşti anotimpul care se întoarce mereu să îmi trezească flori pe piele.  tu vii să tulburi apele în  care îmi spăl  cenuşa de pe mâini, după seri în care am scris poeme lungi ca nişte penitenţe, cu genunchii pe pietre.  tu vii să-mi astupi gura când cuvintele mi se răstoarnă în torente şi mi se zdrobesc de glezne, cuvinte neînţelese care muşcă cu gingiile sângerând. în braţele tale mă las ca într-o capcană care se închide încet dar pentru totdeauna, în braţele tale mă las ca şi cum nu aş mai avea nimic de spus lumii. închid ochii şi ascult cum în mine se formează ploaia. şi totuşi e nespus de  cald aici, ca după o explozie.