Vanité

şi trece prin faţa lui

cu chipul acela marmoric

neatins

săgeţi de plumb i se izbesc de trup

dar ea nu simte

pare să se fi rupt

dintr-o secvenţă cu sirene

care ademensc marinarii

în plasa pentru stele

şi trece prin faţa lui

el o simte rece , goală

inspidă

ca o corabie care pluteşte în derivă

în oceanul din ochii săi

îşi dezveleste umerii

frumuseţea se arată

apoi se ascunde

dar el o dezbracă din priviri

ea îşi simte trupul arzând

ca o torţă în mâinile unui zeu

căruia îi cade la picioare

înghiţindu-şi mândria

şi trece prin faţa lui

zi de zi

cu aceeaşi mască pe chip

şi nu îi ştie numele

îi zice amelie

ca fata aceea frumoasă din film

pe care nu o va atinge niciodată

Confesiuni

suntem doar două păpuşi de aţă

încurcate printre degetele lungi ale destinului

care ne îndeamnă să ne cerşim

sufletele înapoi

de la doamna care coase goblenuri în nuanţe fade

de gri

într-un vortex al tăcerii mă prăbuşesc

între lanţuri de fier

aripi tatuate se zbat cu putere

sunt un fluture care nu a învăţat încă să zboare

sunt urma piciorului gol

de pe podeaua suferinţelor tale

şi dacă mâine un cocor s-ar prăbuşi

ar muri, stingându-şi viaţa în podul palmelor tale

care nu au cunoscut vreodată mângâierea

alinarea

străin de toţi , tu cauţi dezlegarea

care ţi-o poate oferi doar ea

femeia

dăruindu-ţi libertatea

de a iubi fără cuvinte

opium în cafeaua ta amară

gustă tu din moarte

cum ai gustat din trupul meu

braţe de fier te înconjoară

şi în lumina lunii

îţi frâng sufletul somnambul

care a iubit doar în clipele de rătăcire

ascultă-ţi inima , iubite

mărturiseşte-te acum

goleşte-te de confesiuni

L`amour

cine ar putea şti ?

ne-am iubi cu frecvenţa ploii de mai

şi a acceleratului care duce spre praga

într-o tăcere desăvârşită

ne-am agăţa sufletele în cuierul

din camera de hotel 521

şi ne-am culege din ochi

săgeţile strivite

între genele îndrăgostite

de imaginea refelectată pe retină

de lumina candidă

a lunii

şi dacă mâine ar fi sfârşitul lumii

ne-am fabrica un balon

şi ne-am zidi înăuntru

fără trup

căci noi suntem îngeri sau demoni

noi nu suntem din cer

noi nu suntem de pe pământ

noi suntem doar cei care încă nu s-au născut

îndrăgostiţi de aceeaşi vârstă cu universul

Lilith

portrete în cerneală
pereţi cocoşaţi
de greutatea regretelor tale


încet, îmi vei ciopârţi mintea
cu seceri ascuţite în întunericul în care te scufunzi
atunci voi uita ce sunt
şi voi deveni
o femeie hindi
cu picioare de lemn dulce
şi rochie de mătase de culoarea aurorei boreale
pe care o vei iubi
obsesiv
căci trupul meu de ceaţă
va dispărea la ivirea zorilor
când gleznele
şi încheieturile tale
vor cerşi încă atingeri marmorice
care nu se sting



nimeni nu îmi va cunoaşte trecutul
căci eu mă voi naşte din tine
din coastele frânte
de îmbrăţişări agonizante
în nopţi prea calde
pentru sufletul tău
abandonat în braţele unei dame de moravuri uşoare
căreia i-ai uitat numele


şi nimeni nu va şti de ce vin
lăsându-mi parfumul impregnat adânc în carnea ta
pe care o smulgi de pe oase
ca un nebun
doar ca să simţi din nou
gustul trupului meu
spânzurat la porţile raiului

Erori

cu unghiile pe coridoare

scrijelesc numele tău

ca o ploaie torenţială

care se abate pe câmpuri de maci

roşii

ca buzele tale

din care mă hrănesc

în visele în care sunt

fluturele negru tatuat

de pe umărul tău stâng

şi poate , pe ziduri de cărămidă străvezie

o femeie şi-a cântat povestea

şi ploaia i-a spălat păcatele

care s-au scurs

în eternitatea

deja

scurtcircuitată

şi poate

cândva , acolo

un demon a găsit scările către rai

şi a sărutat un înger

care a căzut a doua zi în mare

prefăcându-se într-un naufragiat

care nu va găsi niciodată drumul spre casă

şi poate , în gândurile tale

trimiti spre mine gloanţe de plumb

tăcerea e cea mai bună armă

inventată vreodată

mi-aş dori să fiu oarbă

şi să simt

mai mult

je ne regrette pas

nu îmi luaţi dimineţile liniştite , cafeaua amară

coapsele dezvelite

cămăşile rupte , aşternuturile mute

cuvintele le-am vărsat pe podea

iubirea se serveşte la orice oră

noaptea ne este cel mai tare foame

de umeri goi ,

de trupuri arse de nevoi

de umbrele care se desprind de noi

şi fac dragoste în ploaie

de ziduri se frânge numele tău

ecourile îşi şterg urmele

şi fug cu demonii

într-un tărâm al griului

un amestec dintre întuneric şi lumină

o iubire neutră , infertilă

iar tu rămâi agăţat cu braţele de mine

ca într-un roman ieftin

" te iert , pleacă acum /

dar întoarce-te mâine . "

te voi primi ,

buzele arse nu vor săruturi

vor o ploaie de cuvinte

revarsă-ţi gândurile în mine

ca într-un vas al iubirii

pe care îl pun la capătul mormântului nostru

în care ne îngropăm sufletele pe zi ce trece

tot mai mult

Ce nu vedem

să trimit spre tine gloanţe albastre

rupte din cerul de mai care se strânge asupra mea

într-o ploaie dulce

ştergându-mi de praf

neschimbată - inima

să dansez pe trotuarul rece

cu tălpile goale

paşi de balet

pe scările unde vântul ne şoptea

cât de frumos ne legănăm împreună pe muzica sa

să gust din liniştea cu care îmi pecetluiai buzele

sigilind scrisoarea goală de setea ta

pe care ai pătat-o cu sângele prelins din cuvintele

pe care le-ai tăiat

în drumul spre mine

să arunc săgeţi în prăpastia dintre mine şi tine

poate mă vede din olimp

zeiţa iubirii

şi construieşte între noi

podul negru al veşniciei

să iubim oamenii trişti

ei ne arată că moartea

e atât de aproape

ea doar aşteaptă ca sufletele să

se îndrăgostească

şi să îi cadă în braţele lungi

decupate

din infern

Amurg

cu braţe de fier mă chemi

îmi înfăşori trupul într-o colivie

iar degetele tale alunecă pe clapele sufletului meu

care vibrează într-o clipă de rătăcire

fantomatic , o rază a lunii dansează în fereastră

trupurile noastre săvârşesc un ritual al regăsirii

muzica se opreşte

şi din ceruri , un înger rosteşte

incantaţii dintr-un secol apus

noi adormim , istoviţi

lângă perete

îmbrătişaţi într-o tăcere dulce

ne mărturisim păcatele unul altuia

de parcă asta ar fi ultima seară

când ne vom mai vorbi

îmi povesteşti secvenţe din copilăria ta

eu îţi spun o poveste despre fluturi

şi aşa

adormim sub măsuţa de cafea

sorbind din aerul rece al dimineţii

Script

stâlpii de telegraf nu îmi mai transmit nimic de la tine
îmi aşez tâmpla pe pământul gol
vibraţiile degetelor tale apăsate pe corzile chitării
formează cercuri de fum
pe un cer de furtună
vocea ta se transformă în ecou
iar din lumină
un înger cu ochi de foc se prăbuşeşte
cutremurând din temelii
sufletul meu

pe buzele tale s-a imprimat fumul de ţigară
şi îţi întristează chipul
genele tale se arcuiesc şi spre ochii mei
trimit săgeti de plumb
îmi străpung cutia toracică
în care a ars mocnit
l`amour

scenariul tău pătat de dorinţe inutile
s-a sters
nu există cinema în oraşul meu
ţi-am fost muză pentru o vreme
şi am locuit acolo unde pereţii i-ai colorat
cu sângele de pe buzele mele muşcate
pe care îl cerşeai în fiecare dimineaţa
când cafeaua era amară

mi-ai iubit umerii goi până în ultima secundă
spartă din ora când te-am uitat
m-ai vândut pentru o secvenţă mai bună
m-ai vândut pentru actriţa din rolul secundar
care a ştiut să se scufunde mai mult
în prăpastia celebritătii

am să-ţi dau cinci stele
oricum cerul meu s-a întunecat
m-am învelit cu el în nopţile reci
când trupul tău de ceaţă se strecura
printre coastele rupte
de prea multe îmbrătişări frenetice

Cheri

ai soldaţii tăi de plumb

cu care construieşti o nouă fortăreaţă în care să te adăposteşti

de săgeţile din ochii femeilor

care ţi-au declarat război

ai zâmbetul acela numai al tău

cutremur de gânduri pe buze şi din buzunare

scoţi mărgele roşii pe care le agăţi la gâtul domnişoarelor

care îţi sărută paşii de foc

ai versuri potrivite pentru fiecare secundă în parte

îţi place luciul de buze cu aromă de scorţişoară

de pe buzele fetei cu eşarfă verde

care îşi aştepta aseară în gară

iubitul

ai o inimă pluricamerală

în care îţi adăposteşti muzele

pe care le vizitezi pe rând

la 9 fix

în fiecare seară

nu înainte să te dezbraci de sentimente

şi să le laşi , plutind

în cuierul de la intrare

Deja-vu

în scara blocului din nou fum de ţigări ieftine
glasuri de femei strigându-şi bărbaţii

pe care i-au aruncat în braţele sirenelor

eau de parfume şi lalele negre

moartea e o adevărată damă

cu fiecare etaj , secundele se scurg în sens invers

devin din nou copil şi învăţ să iubesc cuvintele

pe care mi-am sprijinit existenţa

stau în prag

uşa nu mi-o deschide decât vântul

pereţii sunt pictaţi cu zâmbetele noastre

de copii care iubeau ploaia

dar ploaia ne-a uitat povestea

ne-a abandonat în trecut

ca o mamă care şi-a renegat statutul

închid ochii

şi în amurg

un cocor îşi înalţă zborul

scările se risipesc

paşii mei goi levitează în haosul negării

urmele se şterg , mă şterg şi eu cu ele

nu îşi mai aminteşte nimeni de mine