nava-mamă

Departe-i nava mamă
și micul grup
de apartenență,
 hologramele din suburbii, iubirile grafitti,
toate crâșmele fantomatice, complet
indepistabile pe google maps,
 tablouri agățate pe pereți
cu cei care vor deveni în curând
Marii Uitați, unde ne-am pierdut
inocența și draga de ea, naivitatea,

departe-i cerul cenușă și soarele bitum,
cartierul retro,
păsările metalice, lăsându-se grele pe acoperișuri,
anunțând vreme rea sau o moarte
prematură,

departe tot ce cunosc
și mă face vulnerabilă,
e aproape primăvară, să respir,
 trag voalul de nostalgii de pe ferestre,
las aer curat
să circule
prin camere,
prin creierul extenuat, obsidian.

În căutare de mai bine, mereu de mai bine.
Să ne umplem
valizele
cu literatură multi-culturală,
polaroide,
lamele tale de ras, cămășile oversized,
rochițele mele retro și stângăciile,
sunt sigură că vom da lovitura,
undeva într-o țară exotică
despre care nu știm încă nimic.

Cu aripile noastre boieng 777,
curajul adolescentin,
 șarmul tău sovietic, naivitatea mea provincială,
vom spulbera lumea,
o să ni se gudure la picioare.

Sunt
pregătită
pentru o vară eternă,
pișcături de insecte, beții,
 insomnii,

înghite pumnul
acesta de pastile curcubeu
cu mine,

privește,

e o trapă în cer,

o lumină extraterestră,

au venit după noi.

scenariu grotesc

te urmăresc

pe Google Maps

 te localizez

fixez ținta
ești doar un punct roșu care bipăie enervant

 îmi imaginez că

săgeata de la mouse

e o lunetă și eu un sniper profesionist

dublu click dublu click
s-a făcut liniște
în mintea mea
s-a luminat pentru o milisecundă
toată rețeaua neuronală

am zâmbit

ca un aurolac
după ce a inhalat adânc
din punga cu prenandez
am plâns
un pic
apoi
cred că aveai și tu
pe cineva
care te iubește

ISO

Faruri de camioane

ne surprind dansând goi în fața

unui tărâm scufundant în ceață,
urme de dinți pe piele, cerculețe de fum în aer,
mandale zdrăngănind în bătaia vântului, descântându-ne,

ochi fosforescenți aprinzându-se odată

cu răsăritul. 

E timpul pentru lucruri mărețe acum,

hai să ne punem

pe treabă.

Suntem zgomotul acela gri

de pe ecrane

încercând

să redea o imagine clară viitorului.

Așa caraghioși

în neîndemânarea noastră, doi amatori
încercând un fel wrestling psihologic.

Sparge, te rog,
oglinda aceea, reflexii ostile
proiectându-se mereu, mi-e teamă,
ți-am măsurat
trupul
cu gura, te-am acoperit cu totul,
orice exercițiu de imaginație pe care îl fac și în care nu ești,
 mă învinge întotdeauna.
Vreau să cred că, acum,
 după ce toate atacurile din afară au încetat
o sa fie, în sfârșit, liniște.
Tărâmul acela
scufundat în ceață
să se ridice la suprafață, să devină
noul nostru loc de joacă, wonderland-ul nostru privat.
Soarele să apună și
prin trupurile noastre vii ca niște acvarii, dragostea, făcând
tumbe caraghioase prin sânge.

unholy war

Vine și resemnarea  într-un final
și e ca un corp cald
care se așază
peste pielea udă, corpul tău în convulsii.
Un calm lipsit
de orice incertitudine, raze de lumină străpungând
toate coșmarurile de peste noapte,
 sânge țâșnind stereo
peste zăpadă ingenuă ca dintr-o mașină de carne.

Poți să treci
prin mine cu ura ta,
 sabie laser Star Wars,
n-o să rămână
niciun semn straniu
pe piele într-o viață următoare. E un zid
în jurul meu care mă protejează,
dragostea lui,
dragostea lui ca o armată
de nanoroboți, roi furios
de viespi zumzăind metalic.

Noradrenalină-n
circuite, fiecare zi
care trece
e ca o piatră împinsă în amonte,
la final
ușurarea unei blattodee de a nu fi strivite.
Mii de emoții pe minut,
fiecare dintre ele
ca o bulă tridimensională. Împrumută-mi un pic
sabia ta laser,
sabia ta de ură,
o să ies
învingătoare din asta,
o să accept într-un final
trupul acela cald
peste pielea mea udă,  trupul meu în convulsii.

poem scurt

s-au stins lumânările din fereastră

s-a stins

și ultimul viciu

în capul meu

mi-am redobândit un pic

din inocență

am recăpătat magia

să alergăm pe câmpurile verzi tehno

în tenișii noștri rupți cu visele noastre infantile legate

de noi ca niște zmee 

ne vom simți atât de liberi

Trage cu dinţii
din inima mea instabilă  şi nu-i pasă
că undeva, în căptuşeala aceea haotică,
ceva se dezaxează iremediabil; ăsta e el, cel mai drag
monstru, soarele de smoală
care se ridică în fiecare dimineaţă
din patul meu tot mai negru
şi tot mai puternic.


Vara, când
toată lumea se cere iubită, în nopţile cu teroare şi disconfort
termic, el, cu coşmarurile lui cronice, eu, cu
visele mele tehnicolore şi absurde,
nu ne vom atinge, nu ne vom apropia,
fiecare absorbit
în propria galaxie, pustie şi foarte stranie,
aşteptând o frânghie
care să ne ridice de acolo, din mijlocul
creierelor noastre
înfierbântate, făcute terci,

aşteptând
ceva
care să ne trezească cu forţa,
întorcându-ne la vieţile noastre
aproximativ normale, aproximativ ok,

vara, când toată lumea se cere
iubită, cu trupurile dezgolite
şi transpirate în mijlocul drumului,
noi, cei care ne iubim de atâta vreme
ne sufocăm
unul pe celălalt
în somn.

s

Încă nu ştiu cu ce să încep, pe undeva
au rămas
urmele unui atac cerebral, membrele amorţite şi
incapacitatea de a articula
cele mai simple emoţii,
oasele albe şi lucioase în gura ta,
apa adunată în tenişi
când ne-a prins furia aceea albastră
în bucureşti şi am devenit subacvatici,

când
nu ne mai ajută
nici o terapie şi inima asta
e grea ca un sac de pietre care mă trage
tot
mai la fund,


încă nu ştiu cu ce să încep
şi mi se pare normal
când aici circuite peste circuite
încearcă să găsească ordinea, matematica aceea
din care nimeni
să nu rezulte
singur,

încă nu ştiu,

mă grăbesc să prind un sfârșit
uşor
şi rapid,
ușa mi se  trântește în nas
și
mai sunt atât de multe lucruri
care trebuie să mi se întâmple.

zero drama2

Hainele

împrăştiate prin cameră

la orice oră

în vârtejul tehnicolor al nebuniilor noastre,

şi noi apoi, aproape cadaverici, în semiobscuritatea camerei,

respirând accelerat, cu ochii în tavan,

rememorând

extazul, teleportându-ne

în mica noastră iubire, orbitoare

ca o cameră de azil,

într-un final toate piesele

din puzzle-ul acesta imposibil

şi-au găsit ordinea, cine ar fi crezut,
tocmai noi, care am tras atâta timp

de dragostea asta din spatele ecranelor,

ca de o păpuşă cu corzi,
avem acum curajul
să traversăm
cele mai negre închipuiri
şi sângele
ca un circuit cu infinite
mutaţii,

cine ar fi crezut
că am putea fi cu adevărat fericiţi,
cine ar fi crezut
că vom duce totul
până la capăt.

zero drama

Toată tragedia, dragul meu,
e că nu există
nicio tragedie aici, nimic care
să scuze devianţa asta
sentimentală, creierul
ca o lună singuratică, plin de cratere
şi paraziţi simpatici;
 nici un glonte
pe ţeavă şi nici
un  deget pe trăgaci
care să ne împingă la periferia
sănătăţii noastre mentale, în punctul în care
ne sfâşiem şi asta produce
endorfine în trupurile noastre
asimetrice şi hăituite.

Totul, mai simplu decât pare,
un balon care se sparge în culori violente
deasupra noastră, în timp ce fugim
de ce am devenit,
scotocind prin memoriile noastre afective
ceva frumos care
încă nu s-a auto-distrus,

o fuziune ciudată
între instinctele noastre,

totul, mai
adevărat decât pare
şi nicio tragedie
în toată povestea asta.

Am amorțit
tot așteptând să se declanșeze ceva,
nopțile s-au confundat
în una singură, polară,
dragostea noastră s-a închis
într-o casetă micuță,
uluitor
de frumoasă în predictibilitatea ei.


Te privesc dormind acum, tremuri și
zici ceva neinteligibil,
te-ntorci spre mine și
mă strângi de mână
și ești așa vulnerabil
că mă-ntreb cum o să fac
să nu te rănesc vreodată,

e așa bine aici cu tine,
să pornim
globul disco
din tavan,
să ne imaginăm că traversăm
constelații,
galaxii,
că ne mișcăm atât de repede
încât
toți cei pe care i-am cunoscut
au murit între timp
și suntem singurii supraviețuitori ai generației noastre.