e că nu există
nicio tragedie aici, nimic care
să scuze devianţa asta
sentimentală, creierul
ca o lună singuratică, plin de cratere
şi paraziţi simpatici;
nici un glonte
pe ţeavă şi nici
un deget pe trăgaci
care să ne împingă la periferia
sănătăţii noastre mentale, în punctul în care
ne sfâşiem şi asta produce
endorfine în trupurile noastre
asimetrice şi hăituite.
Totul, mai simplu decât pare,
un balon care se sparge în culori violente
deasupra noastră, în timp ce fugim
de ce am devenit,
scotocind prin memoriile noastre afective
ceva frumos care
încă nu s-a auto-distrus,
o fuziune ciudată
între instinctele noastre,
totul, mai
adevărat decât pare
şi nicio tragedie
în toată povestea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu