joi, 28 februarie 2019

ISO

Faruri de camioane
ne surprind dansând goi în fața
unui tărâm scufundant în ceață,
urme de dinți pe piele, cerculețe de fum în aer,
mandale zdrăngănind în bătaia vântului, descântându-ne,
ochi fosforescenți aprinzându-se odată
cu răsăritul. 
E timpul pentru lucruri mărețe acum,
hai să ne punem
pe treabă.
Suntem zgomotul acela gri
de pe ecrane
încercând
să redea o imagine clară viitorului.
Așa caraghioși
în neîndemânarea noastră, doi amatori
încercând un fel wrestling psihologic.

Sparge, te rog,
oglinda aceea, reflexii ostile
proiectându-se mereu, mi-e teamă,
ți-am măsurat
trupul
cu gura, te-am acoperit cu totul,
orice exercițiu de imaginație pe care îl fac și în care nu ești,
 mă învinge întotdeauna.
Vreau să cred că, acum,
 după ce toate atacurile din afară au încetat
o sa fie, în sfârșit, liniște.
Tărâmul acela
scufundat în ceață
să se ridice la suprafață, să devină
noul nostru loc de joacă, wonderland-ul nostru privat.
Soarele să apună și
prin trupurile noastre vii ca niște acvarii, dragostea, făcând
tumbe caraghioase prin sânge.













marți, 5 februarie 2019

unholy war

Vine și resemnarea  într-un final
și e ca un corp cald
care se așază
peste pielea udă, corpul tău în convulsii.
Un calm lipsit
de orice incertitudine, raze de lumină străpungând
toate coșmarurile de peste noapte,
 sânge țâșnind stereo
peste zăpadă ingenuă ca dintr-o mașină de carne.

Poți să treci
prin mine cu ura ta,
 sabie laser Star Wars,
n-o să rămână
niciun semn straniu
pe piele într-o viață următoare. E un zid
în jurul meu care mă protejează,
dragostea lui,
dragostea lui ca o armată
de nanoroboți, roi furios
de viespi zumzăind metalic.

Noradrenalină-n
circuite, fiecare zi
care trece
e ca o piatră împinsă în amonte,
la final
ușurarea unei blattodee de a nu fi strivite.
Mii de emoții pe minut,
fiecare dintre ele
ca o bulă tridimensională. Împrumută-mi un pic
sabia ta laser,
sabia ta de ură,
o să ies
învingătoare din asta,
o să accept într-un final
trupul acela cald
peste pielea mea udă,  trupul meu în convulsii.




































luni, 4 februarie 2019

poem scurt

s-au stins lumânările din fereastră
s-a stins
și ultimul viciu
în capul meu
mi-am redobândit un pic
din inocență
am recăpătat magia
să alergăm pe câmpurile verzi tehno
în tenișii noștri rupți cu visele noastre infantile legate
de noi ca niște zmee 
ne vom simți atât de liberi








Trage cu dinţii
din inima mea instabilă  şi nu-i pasă
că undeva, în căptuşeala aceea haotică,
ceva se dezaxează iremediabil; ăsta e el, cel mai drag
monstru, soarele de smoală
care se ridică în fiecare dimineaţă
din patul meu tot mai negru
şi tot mai puternic.


Vara, când
toată lumea se cere iubită, în nopţile cu teroare şi disconfort
termic, el, cu coşmarurile lui cronice, eu, cu
visele mele tehnicolore şi absurde,
nu ne vom atinge, nu ne vom apropia,
fiecare absorbit
în propria galaxie, pustie şi foarte stranie,
aşteptând o frânghie
care să ne ridice de acolo, din mijlocul
creierelor noastre
înfierbântate, făcute terci,

aşteptând
ceva
care să ne trezească cu forţa,
întorcându-ne la vieţile noastre
aproximativ normale, aproximativ ok,

vara, când toată lumea se cere
iubită, cu trupurile dezgolite
şi transpirate în mijlocul drumului,
noi, cei care ne iubim de atâta vreme
ne sufocăm
unul pe celălalt
în somn.






s

Încă nu ştiu cu ce să încep, pe undeva
au rămas
urmele unui atac cerebral, membrele amorţite şi
incapacitatea de a articula
cele mai simple emoţii,
oasele albe şi lucioase în gura ta,
apa adunată în tenişi
când ne-a prins furia aceea albastră
în bucureşti şi am devenit subacvatici,

când
nu ne mai ajută
nici o terapie şi inima asta
e grea ca un sac de pietre care mă trage
tot
mai la fund,


încă nu ştiu cu ce să încep
şi mi se pare normal
când aici circuite peste circuite
încearcă să găsească ordinea, matematica aceea
din care nimeni
să nu rezulte
singur,

încă nu ştiu,

mă grăbesc să prind un sfârșit
uşor
şi rapid,
ușa mi se  trântește în nas
și
mai sunt atât de multe lucruri
care trebuie să mi se întâmple.

















zero drama2

Hainele
împrăştiate prin cameră
la orice oră
în vârtejul tehnicolor al nebuniilor noastre,
şi noi apoi, aproape cadaverici, în semiobscuritatea camerei,
respirând accelerat, cu ochii în tavan,
rememorând
extazul, teleportându-ne
în mica noastră iubire, orbitoare
ca o cameră de azil,


într-un final toate piesele
din puzzle-ul acesta imposibil
şi-au găsit ordinea, cine ar fi crezut,
tocmai noi, care am tras atâta timp
de dragostea asta din spatele ecranelor,
ca de o păpuşă cu corzi,
avem acum curajul
să traversăm
cele mai negre închipuiri
şi sângele
ca un circuit cu infinite
mutaţii,

cine ar fi crezut
că am putea fi cu adevărat fericiţi,
cine ar fi crezut
că vom duce totul
până la capăt.












zero drama

Toată tragedia, dragul meu,
e că nu există
nicio tragedie aici, nimic care
să scuze devianţa asta
sentimentală, creierul
ca o lună singuratică, plin de cratere
şi paraziţi simpatici;
 nici un glonte
pe ţeavă şi nici
un  deget pe trăgaci
care să ne împingă la periferia
sănătăţii noastre mentale, în punctul în care
ne sfâşiem şi asta produce
endorfine în trupurile noastre
asimetrice şi hăituite.

Totul, mai simplu decât pare,
un balon care se sparge în culori violente
deasupra noastră, în timp ce fugim
de ce am devenit,
scotocind prin memoriile noastre afective
ceva frumos care
încă nu s-a auto-distrus,

o fuziune ciudată
între instinctele noastre,

totul, mai
adevărat decât pare
şi nicio tragedie
în toată povestea asta.














miercuri, 16 ianuarie 2019

Am amorțit
tot așteptând să se declanșeze ceva,
nopțile s-au confundat
în una singură, polară,
dragostea noastră s-a închis
într-o casetă micuță,
uluitor
de frumoasă în predictibilitatea ei.


Te privesc dormind acum, tremuri și
zici ceva neinteligibil,
te-ntorci spre mine și
mă strângi de mână
și ești așa vulnerabil
că mă-ntreb cum o să fac
să nu te rănesc vreodată,

e așa bine aici cu tine,
să pornim
globul disco
din tavan,
să ne imaginăm că traversăm
constelații,
galaxii,
că ne mișcăm atât de repede
încât
toți cei pe care i-am cunoscut
au murit între timp
și suntem singurii supraviețuitori ai generației noastre.



marți, 4 decembrie 2018

rum & coke

rum&coke să-ți suflu-n gură
să-ți răvășesc
insectele interioare
jaz&ganja să
mi te cos
sub aurora boreală

pășește atent
nu vrei
să declanșezi
nimic
o să te  doară


am acoperit
cu dragostea noastră
gura
unei vrăjitoare

noiembrie târziu
mesteacănul din curte
pare-un schelet lucios
în razele de soare

pe
tropicele lui Miller
s-au așezat
particule din noi
și ce mirare

de sub pătuț
un monstruleț de pluș
zâmbește cu răbdare










joi, 4 octombrie 2018

octombrie devreme

Se lasă noaptea
și o ceață imprevizibilă HD,
totul strălucește, își schimbă intențiile,
trec prin ea
și mi s-ar putea întâmpla absolut orice,
supraviețuiesc însă
rederulând în diapozitive spațiale
extazul din vară, lăsând urme
pe sticla aburită a cabinei de duș, pe cearșafuri,
prin mințile lor,
e un joc pe care mi-l permit
pentru că
anotimpul acesta e de-o amorțeală violentă,
cold little heart în căști, cobor prin Church Lane
și ce liniște,
am epuizat toate descântecele,
am dezactivat toate mecanismele de apărare,
aprind o țigară imaginară
și-ncerc să-mi amintesc
ce ne-a atras aici,
privesc cerul acesta mistic
de octombrie, cu nuanțele lui de violet,
un țipăt scurt
în mintea mea
și-un scurtcircuit în inimă,
văd un cerb
traversând drumul forestier
și teama din ochii lui e aceeași,
văd câțiva puști jucându-se cu arme de jucărie
și
gloanțele lor
nimeresc pe cineva care m-a rănit,
se lasă noaptea și tot ce era inofensiv
devine acum nesigur,
și tot ce am crezut
că am iertat
își forțează din nou
norocul,
e întuneric
și radiez de teamă
ca ochii fosforescenți
ai unei mici bestii.














joi, 20 septembrie 2018

nn116gg

Tot ce am plănuit
e salvat într-un folder magic,
încă puțin și vom exploda
în confetti,
vom rupe tenișii pe la concerte.

Încă o dimineață în care mă trezesc
încercând să decriptez
ce spui
în somnul tău,
halucinez
la o ploaie care să vină
să ne curețe
dar sunt doar genele încurcate
care ascund  un shift prea lung. Kickbox-ing
cu țânțarii,
entartainment din folclor.
O lună străină, un fel de vrajă venind dinspre câmp.
Dupâ perdelele trase, siluete
făcând gesturi indescifrabile, inumane.
Înc-o vară-n UK,
săgeții trase direct în țintă.
Atâta praf și ură-n aer,
mi se face rău.
Să mă teleportez
cu tine
de mână
în hamacul cu steluțe, să punem puțin
bronz
pe toate vânătăile.
Avem ochii atât de mari acum
de parcă
au trecut
prin ei
trenuri de noapte
cu faruri imense
și-am supraviețuit, și-am vrut mai mult.












o nouă formă

 nu mai recunosc nimic din ce mi se întâmplă mi-e dor de varianta mea neșlefuită  de pe la 20 mi-au dispărut din super-puteri și nu știu pe ...