Am învins într-un final,
am învins,
stau sub luna asta înfricoșătoare și mă simt pură,
stau cu gâtul strălucind
în poala lui  și știu
că într-o zi mă va ucide.
Dar stau aici
fără frică, pentru că te-am învins,
te-am învins și victoria asta nu
o mai poți lua înapoi.
Ce mai faci tu, Sophie?
Cum e să te simți uitată?
Iubirile de-o vară, ce amăgire,
ce bine că m-am îndrăgostit mai târziu,
când era prea frig afară
și noi destul de lucizi,
ce bine s-a simțit
când toată durerea s-a strâns într-un glob de sticlă sfărâmat
sub bocanci.
Ce fericire, ce dans tribal,
silueta mea
ca fumul de țigară
reflectându-se pe zid, contorsionându-se.
Am tot ce mi-am dorit cândva,
am totul și nu trebuie
să țin cu dinții de nimic,
iubirea asta e voluntară,
a învins toate stereotipurile,
le face în ciudă
cercetătorilor de la Cambridge,
te schimonosește
de durere, Sophie, te ucide doar privind.

pentru tine (5 anișori)

5 anișori deja, Dima,
și niciun semn
că ceva începe să cedeze.
Dimpotrivă, suntem ca două corpuri
întinse pe pământ
în jurul cărora
rădăcinile
se împletesc
și se fortifică
până ajungem să ne scufundăm,
ne intră prin artere, ne face inimile
să bată sănătos.
Rămâi aici, respiră cu mine,
coșmarurile tale
sunt și coșmarurile mele,
împărțim totul, chiar și durerea,
care atunci când apare,
se dispersează în noi
ca un fulger.
Ține-mă îndrăgostită,
nu te desprinde
de mine
până nu adorm.
O să te urmăresc
mereu
prin întuneric
până știu
că ai ajuns unde trebuie
în siguranță, știu că și tu faci la fel,
chiar și pe lumină,
iar grija ta
mă face mereu să zâmbesc.

5 anișori, Dima,
și încă scriu
texte naive
despre noi,
îmi place cu tine mereu, nu contează unde suntem,
să stăm în apartamentul ăsta închiriat
cu tapet cu flori pe pereți,
în țara asta
în care vom fi întotdeauna străini,
să stăm până când ni se termină
răbdarea
și-i dăm naibii pe toți.

pentru tine (3)

Dima,
lasă-mă să cred
că
nu a mai rămas nimic ascuns
între noi, că toate fisurile
prin care
ar mai fi putut ceva să pătrundă
le-am bandajat demult
cu dragostea mea umilă,

lasă-mă să sper, dragul meu,
că încă suntem inocenți,
că vei fi  tot timpul
în centrul
insomniilor și celor mai mari
bucurii ale mele,
lasă-mă
să mă pierd, să mă răzvrătesc
și apoi să mă întorc mereu
să am grijă de tine, să-ți dirijez
reprizele de somnambulism, să te cert
că joci video games
până la epuizare
dar niciodată
pentru că ești copil, să te sărut
de față cu toată lumea,
să te sărut pe ascuns, să te sărut doar
pentru că-mi place așa mult de tine,

Dima,
lasă-mă să cred
că trăim într-o poveste,
că ne-am ascuns sub o pătură magică
și niciun monstru
n-o să ne poată atinge.

Când stai
după mulți ani
goală
în fața lui
și încă tremuri
când îți sărută
constelația de alunițe
de pe piele
să știi
că asta-i iubire,
că nu contează
de la ce fereastră te uiți
și spre ce lume,
că-i frigiderul gol
și prietenii
au dispărut
prin news feed,
că afară plouă și nu ieși din casă
decât
până la job și înapoi
ca printr-un tunel
de teleportare și totuși e ok
când știi că el e acolo și
când
te trezești
și te strecori
pe sub tricoul lui larg
zâmbind
ștrengărește și el îți acoperă cu pupici toată fața
după o noapte lungă și grea
să știi
că asta-i iubire,
că nu-i totul timpul
ca-n poveste și
chiar dacă te-aprinzi
în certuri mici
ele tot timpul
se vor termina
cu gura lui acoperită de gura ta,
da.

pe cerul ăsta bizar

și străin

Perseide

în mintea mea

tot felul de hărți afective proiectate-ntr-un viitor

la care am încetat

să mai schițez

siluete pe pereți

în noapte când

nu-i mai nimeni la marginea patului armură

nici corzi
în care
să-mi potolesc insomniile
doar animale venind de pe câmpuri
cu irișii sticlind naiv în faruri
chiar înainte de impact
așa și noi
 și ei
cei care
răniți și taciturni
nu mai găsesc ieșirea
a naibii labirinturi
în care am căzut
urmărind iepurașul acela alb
care ne-a promis că vom găsi
salvare
în schimb doar
câteva sedative ușoare
furia-i
semn
că încă lupt
ia-mi craniul
în mâini
închide-mi pleoapele
și sărută-mă
de noapte bună
ca la început

anemic

încă o dată să trec
prin anotimpul ăsta anemic,
cu poftă de țigări și plimbări nocturne,
aer bolnav, pe străzi un miraj puternic,
cu tine de mână sau nu,
o să reușesc,
o să reușesc,
pentru că
știu deja
cum o să se-ntâmple totul
în cele mai mici detalii, am ceva
din perfecționismul psihoticilor
când fac planuri,

încă o dată să trec
pe sub copacii tehnicolori,
prin pânze de păianjen, prin
toate fricile
proiectate
în mine de alții,

prin ceața electrificată din Aichwald,
la 7 dimineața,
prin fostele tale iubiri
ca un camion
în plină mulțime,

pentru că
sunt o teroristă, o torționară,
iubita dulce, dulce
care te-așteaptă cu capul
în fereastră
cuminte și tristă
ca iezii din poveste.

Un poem de Buddy Wakefield

Buddy Wakefield- născut pe 4 Iunie, 1974, este un performance poet/  Slam poet american, câștigător a 2 titluri consecutive ( 2004-2005) la Individual World Poetry Slam Championship. S-a născut în  Shreveport, Louisiana și a fost crescut în Texas. In 2001 a demisionat din poziția de asistent executiv la o companie farmaceutică din Washington, a vândut sau a dăruit tot ce avea și s-a urcat într-o mașină pentru a face turul Americii de Nord, tărâmul poeților. Wakefield  a publicat 3 cărți de poezii: Some They Can't Contain (2004, Write Bloody Publishing) , Live for a Living (2007, Write Bloody Publishing) și  Gentleman Practice (2011, Write Bloody Publishing).

Eram situații de urgență

Putem să punem orice în ceață

și să facem să arate ca o fantomă,

dar în seara asta

hai să nu devenim tragedii.

Nu suntem case funerare

cu rezervoare de propan în ferestre, arătând

ca niște cimitire. Cimitirele sunt doar felul pământenilor de a nu renunța.

Renunță.

În seara asta, poeților, dați-vă peste cap  încheieturile stupide

atât de tare încât lamele de ras din vârful creioanelor

să nu ajungă la toată frumusețea dinăuntru.

Intră în asta

cu piesele tale de avion.

 Mergi mai departe și

repetă după mine cu inima ta:” Nu mai am nevoie să mă fuți la fel de tare pe cât mă uram”.

Fă dragoste cu mine ca și cum ai ști că sunt mai bun decât

cel mai teribil lucru pe care l-am făcut vreodată.

Ia-o ușor. E ceva nou pentru mine. Dar am văzut aproape orice

oraș de pe un acoperiș fără să sar.

Am realizat că luna nu trebuie să fie plină

pentru ca noi sa o iubim,

că noi nu suntem tragedii blocate sub ea. Că dacă inima mea

s-ar fi frânt cu adevărat de fiecare dată

când am fost dezamăgit

ar fi trebuit să fiu capabil sa vă ofer confetti până acum.

Dar inimile nu se

frâng, se învinețesc și se fac mai bune.

Noi nu am fost niciodată tragedii.

Am fost situații de urgență.
Sună la 9 1 1.

Spune-le că
mă distrez grozav.

WE WERE EMERGENCIES

January 14, 2009

We can stick anything into the fog and make it look like a ghost.

But tonight let us not become tragedies.

We are not funeral homes

with propane tanks in our windows

lookin’ like cemeteries.

Cemeteries are just the Earth’s way of not letting go.

Let go.

Tonight, poets, turn your ridiculous wrists so far backwards

the razor blades in your pencil tips

can’t get a good angle on all that beauty inside.

Step into this

with your airplane parts

move forward

and repeat after me with your heart:

I no longer need you to fuck me as hard as I hated myself.

Make love to me

like you know I am better than the worst thing I ever did.

Go slow.

I’m new to this,

but I have seen nearly every city from a rooftop

without jumping.

I have realized that the moon

did not have to be full for us to love it,

that we are not tragedies

stranded here beneath it,

that if my heart

really broke

every time I fell from love

I’d be able to offer you confetti by now.

But hearts don’t break, y’all,

they bruise and get better.

We were never tragedies.

We were emergencies.

You call 9 – 1 – 1.

Tell them I’m havin’ a fantastic time.

track 0.3

Pe cer păsările lui Hichcock,
pe holuri fantome pe care nu le pot identifica.
Mă trezesc privind fix
la resturile de mâncare
din farfurie, 5 p.m.,
într-o liniște care
nu-mi face bine.
Trebuie să ies din casă,
să-mi amintesc
cum funcționează treaba asta
cu socializarea.Înapoi prin Rainbow
sau Fierărie, să-mi înec ipohondria
într-o halbă de bere.
Dar fără vechii amici,
fără tensiune erotică, fără tracul
de la pubertate toate barurile astea
îmi par locuri dezafectate, niște ospicii
care așteaptă să-mi simtă țeasta
în pereții lor.

Am toată libertatea
la care râvneam cândva
și totuși
ce nălucă sunt
stând aici
în mijlocul orașului ăstuia părăsit
așteptând ceva
care să dea
peste mine
sau măcar
să-mi aprindă o țigară.

track 0.1

cu creierul verde
prăjit, nopți în serie, în anotimpul ăsta
indecis, skrillex afectat
ieșind dintr-o boxă ca un duh
care nu îndeplinește dorințe

20 și ceva
de ani și nicio idee
despre ce o să facem în continuare

senzația că am ratat ceva
plafonare
la fiecare job
care-mi pică
și tu
cu planuri de călătorii
cu un fel de optimism retardat
și-o afecțiune
pentru chestiile mici și monstruoase
ca mine


ia-mă în tripurile tale
de somnambul
în nopțile cu lună roșie sau nu
o să încerc să te-nțeleg
cât mai bine

c-am adunat
atâtea sacoșe
de pe la supermarket-uri
dar fericirea
se simte cel mai bine
când suntem goi și flămânzi

m-aș retrage cu tine
într-o colibă
printr-o pădure un loc pe hartă la plezneală
să treacă timpul
la fel de greu
ca-n vacanțele de vară
dinainte de 2000
anarhiști teribiliști
încă din pelinci

cu noi  doar playlist-urile care
ne alimentează
teleportările
și cărțile
din care am crescut
și-o pătură
uriașă
cu o constelație
necunoscută împletită
printre fibre

track 0.2

track-uri
dintr-un western psycho peste
track-urile mele afective
în primăvara asta fără viitor

facem planuri pentru
confortul nostru psihic
facem planuri ca să nu treacă ziua
fără să nu ne fi
zbătut
măcar puțin

dar vine încă o dimineață
cu teroare
încă o dimineață în care
tot psihedelismul a dispărut
frigiderul e gol
și ochii tăi s-au golit
de afecțiune

și atunci ce
în ce iluzie să ne mai bălăcim
ce discurs motivațional să ne mai ajute
ce formulă magică

doar mici artificii erotice
doar câteva
secunde de atenție
din când în când
ca să ne țină
pe linia de plutire

Prinsă-n lentoarea
dimineților de iarnă,
soarele bate-n ferestre
pe care nu mai înflorește gheață.
Întinse prin casă, mii de capcane,
de inamici invizibili. Iar tu,
în colțul tău, cu ochii tăi sovietici,
cu mișcările tale
maladive.
Ademenește-mă
cu o țigară, hai să ne facem
scrum creierele. Pe balconul care dă
spre cartierul industrial,
cu blocuri comuniste recent cosmetizate,
cu mașini nemțești second hand. Nu suntem decât
niște șobolani, îmi spui,
niște șobolani cu puțin mai mult noroc,
cu puțin mai multă speranță.
Poeziile noastre triste
nu sunt decât
un paradox. O durere forțată, o durere part-time.
În realitate e totul mult mai simplu,
nimic tragic, nimic grotesc. Doar
tinerețe și naivitate,
seri cu lung-metraje europene
și certuri copilărești,
nesiguranța de toate zilele,
nesiguranța tuturor.

Stăm întinși, pe tavan aurora boreală

 iar tu

îmi spui

un adevăr care împacă.

Văd un zâmbet care se strânge ca o bucată de plastic

sub flacăra brichetei, ochi luminoși

surprinși de camere pe care dacă dai zoom

poți să vezi cea mai primitivă formă

de singurătate. Fericirea lor forțată.

Înțeleg tot acum,

mi-e greață

și mi-e milă.