it's been cold on this island

sunt trup gol într-o apă rece

prin mine  umblă peştii şi îmi mănâncă crude cuvintele

din tălpile mele cresc

ierburi înalte de care bărbaţii  se agaţă şi urcă
să-mi atingă vârfurile ascuţite ale inimii

peste pieptul meu se năpustesc animalele

toate cad ţipă şi se pierd înăuntru

iată-mă 

sunt  aici  goală în ochii lumii
prinsă în apa asta
ca într-o cămaşă de forţă
cu părul răsfirat plasă pentru nopţile cu stele căzătoare
cu mâinile amare strânse în jurul unui mort cu gloanţe
ascunse sub gene

sunt
femeie cu roşu pe buze
pun lacăt pe fiecare sărut
adu-mi-te cărămidă cu cărămidă mai aproape
şi rămâi
să-mi vărs în tine
toate valurile

al meu albastru marin

mi-am îngropat iubiţii  în capsule ale timpului atât de adânc
încât
nici un câine flămând care le-ar simţi mirosul oaselor
nu ar putea săpa până acolo
după ce
ani la rând
trupurile lor s-au făcut poduri peste gropile liniilor din palme
când luminile

prinse de glezne degete şi încheieturi
au făcut cercuri pe pielea mea
oglindă neagră în care cineva tot înfinge săgeţi
din dragoste

mi-am dat jos hainele
şi în întuneric am păşit adânc 
decojită de mâini străine în alergarea aceasta aprinsă
am ascultat trecutul spunându-şi lecţia
apoi l-am aşezat cuminte în banca lui
cu mâinile curate pe genunchii de bătrân

de atunci 
lichid sufletul meu 
s-a oprit într-o toamnă ascunsă de ochii lumii
într-o aşteptare nedelimitată
până când
albastru marin al nu ştiu cărei lumi
ai venit
să îmi prinzi de umeri
un vis lung şi frumos până la cer 

o foame cât o noapte polară

se strângea în mine o

foame cât o noapte polară

cât timp tu

puneai la zid toate femeile

în lumea ta

 le ucideai în tăcere tandru

şi fără părere de rău

le scoteai rochiile la mal le rădeai frumos părul

şi îţi împleteai din el adăpost pentru

 iernile viitoare

care te dădeau afară din toate poveştile de dragoste

în care atât de bine ai fi putut să fii

în tot timpul acesta

pielea mi se topea pe oase 

o pânză de văduvă luând forma

unei morţi resemnate

bine potrivită pe umeraş

iar tu nu mai veneai

traversai deşertul unui piept de femeie matură

te lăsai minţit de oaze în care apa

era un cuvânt spre care oamenii urcă

ca să moară

iar eu te chemam mereu

braţele îmi erau lungi coridoare de spital

infectate cu aşteptare şi singurătate

şi ger care scrijeleşte 

s.o.s.-uri în geam

trăiam o vreme în care eram

scheletul unui copil care moare în africa

până  când

ai venit şi ai făcut din oasele mele corabie

plutind pe o mare de hârtie

numai tu

tu aluneci sub o distanţă fină
duci pe braţe  lumea mea în lumea ta
şi cu un singur nod
îmi închizi
semicercurile

tu pleci
mergi pe genunchi laşi în urmă firmituri
întinzi mâinile în somn
ca printr-un voal de nisip
şi simţi respiraţia fierbinte
a visului
pe gâtul tău

mai lasă-mă doar o noapte
doar cu ploaia
când dorm goală
trupul meu nu se vrea mângâiat
de nici o mână străină
mai lasă-mă doar o zi
să îţi umple razele
conturul
urme de sare în patul meu
se vor
umplute
cu aripi noi de noapte în vară

să nu crezi

să nu crezi

în anotimpul acesta

în fata morgana ieşind din asfalt la fiecare intersecţie

în nopţile târzii când 

străzile par

pustii

ca după un bombardament

unde toţi par că respiră adânc

cu pleoapele strânse

cu palmele lipite pe piept în formă de cruce

să nu crezi în fetele cu gene lungi

curbate ca un val negru sub care atâţia înecaţi

întind

degete de sârmă printre gratii

din întunericul care îi ţine ascunşi de lume

să nu crezi nici în 

glasul meu 

care sapă în inima ta ca un om care are curajul

să îşi sape singure groapa

şi să se întindă în ea

să nu crezi 

îţi spun

să nu crezi în legile bătute în piatră ale iubirii

când putem inventa

oricând

împreună

altele noi

vino

vino să îţi împletesc 
o nouă piele
din mângâierile mele 

aşa cum se împletesc zilele acestea de vară
în părul meu
când stau şi te privesc 
eşti de atâta timp pe partea cealaltă a geamului de sticlă
îţi lipeşti palma pe conturul palmei mele
şi începi să decojeşti poveşti vechi de pansamente
eu îţi simt vibraţiile vocii prin vârful degetelor
atât cât să ştiu că mai e puţin
şi distanţa se va ridica între noi 
ca o frumoasă acrobată

vino să închid cu un singur nod
dragostea asta
prin care să învăţăm să ne mişcăm liberi

sub rochia asta

sub rochia asta 

e o femeie care în loc de inimă

are crescută în mijlocul ei o salcie
în ramurile acestea
stai tu învelit 
cu buzele strivite
de marginile buzelor mele

iubitule
sub rochia asta
e pământul arid al pieptului meu
dune de nisip prin care degetele tale
se afundă  răscolindu-mi
rădăcinile 


sub rochia asta
stai tu
ca într-un golf  în care oceanul a uitat să se retragă

humming

trăiesc în esenţa lucrurilor
în mijlocul stropului de apă în coşul pieptului tău împletit din frânghii
trăiesc în simplitatea razelor ce se întind pe piele
în părul în care rătăcit te-am prins
şi te-am împletit spic
trăiesc aşa
de pe o zi pe alta de pe un val pe altul
şi nimic nu se întâmplă
nimeni nu îmi anunţă venirea ta
mă ridic pe vârfuri şi din nici o parte
nu simt
mirosul apropierii
trăiesc aşa
desfăcând paranteze
ca să mă descopăr mereu
în aştepări

de aici 
văd cum înăuntrul tău
femei înlănţuite în timp
urcă spre mine
bucăţi mari din inima ta
iar eu simt deja mâna unui uriaş
apăsându-mi pe umeri

curând

curând va dispărea teama

mâinile mele vor împleti valurile

în jurul tău

şi vom învăţa să respirăm sub apă 

curând se va termina visul

acolo te voi aştepta 

în lumina aceea pe care unii o găsesc numai în moarte

în liniştea aceea care se ridică din trupuri

când sângele doarme

te voi învăţa 

să îţi laşi cuvintele la intrare

să te dezbraci în şoaptă şi să tremuri cu mine

pentru fiecare atingere

te voi învăţa să treci lumea din tine în mine

ca un fum de ţigară

suflat  din gură în gură

apoi te voi mângâia pe rând

ca o mamă

ca o iubită

aşa trăiau ei şi era ok

aşa trăiau ei

fiecare în carcasa lui cu pereţi sidefii pe care alunecau

prezenţe tot  mai lucide

aşa trăiau ei şi se temeau pentru orice formă fără contur 

de aceea luau din dragostea lor şi cu ea  mângâiau liniile acelea

până când  deveneau adevărate 

 se vedeau acum de la foarte mare depărtare

din turnul cu lilieci din gropile  fără nume

aşa îşi trăiau ei visele

ca şi cum ar trăi o viaţă cruntă

în sărăcia atingerilor

 închideau ochii

 numărau în sens invers 

până când nu mai conta

nu ştiu

tu aduni sub pielea mea toate serile târzii de vară când
ermetic lumea se închide departe de noi
i ar tu mă înveţi să respir prin gura ta mă înveţi să
urc pe umerii tăi pe un acoperiş de unde văd doi
bătrâni încă şoptindu-şi la ureche unul altuia lucruri mărunte şi nu îmi doresc decât să
existe şi pentru noi 
scenariul acesta 
când gloaţele trec pe lângă urechile noastre şi lumea vrea să ne tragă înapoi