o foame cât o noapte polară

se strângea în mine o

foame cât o noapte polară

cât timp tu

puneai la zid toate femeile

în lumea ta

 le ucideai în tăcere tandru

şi fără părere de rău

le scoteai rochiile la mal le rădeai frumos părul

şi îţi împleteai din el adăpost pentru

 iernile viitoare

care te dădeau afară din toate poveştile de dragoste

în care atât de bine ai fi putut să fii

în tot timpul acesta

pielea mi se topea pe oase 

o pânză de văduvă luând forma

unei morţi resemnate

bine potrivită pe umeraş

iar tu nu mai veneai

traversai deşertul unui piept de femeie matură

te lăsai minţit de oaze în care apa

era un cuvânt spre care oamenii urcă

ca să moară

iar eu te chemam mereu

braţele îmi erau lungi coridoare de spital

infectate cu aşteptare şi singurătate

şi ger care scrijeleşte 

s.o.s.-uri în geam

trăiam o vreme în care eram

scheletul unui copil care moare în africa

până  când

ai venit şi ai făcut din oasele mele corabie

plutind pe o mare de hârtie