al meu albastru marin

mi-am îngropat iubiţii  în capsule ale timpului atât de adânc
încât
nici un câine flămând care le-ar simţi mirosul oaselor
nu ar putea săpa până acolo
după ce
ani la rând
trupurile lor s-au făcut poduri peste gropile liniilor din palme
când luminile

prinse de glezne degete şi încheieturi
au făcut cercuri pe pielea mea
oglindă neagră în care cineva tot înfinge săgeţi
din dragoste

mi-am dat jos hainele
şi în întuneric am păşit adânc 
decojită de mâini străine în alergarea aceasta aprinsă
am ascultat trecutul spunându-şi lecţia
apoi l-am aşezat cuminte în banca lui
cu mâinile curate pe genunchii de bătrân

de atunci 
lichid sufletul meu 
s-a oprit într-o toamnă ascunsă de ochii lumii
într-o aşteptare nedelimitată
până când
albastru marin al nu ştiu cărei lumi
ai venit
să îmi prinzi de umeri
un vis lung şi frumos până la cer