nu ştiu

tu aduni sub pielea mea toate serile târzii de vară când
ermetic lumea se închide departe de noi
i ar tu mă înveţi să respir prin gura ta mă înveţi să
urc pe umerii tăi pe un acoperiş de unde văd doi
bătrâni încă şoptindu-şi la ureche unul altuia lucruri mărunte şi nu îmi doresc decât să
existe şi pentru noi 
scenariul acesta 
când gloaţele trec pe lângă urechile noastre şi lumea vrea să ne tragă înapoi 

tu şi dragostea

ştii

 dragostea asta e o piatră pe care tot

încerc să o urc

pe vârful unui munte iar ea se întoarce împotriva mea

îmi presară printre crăpături sare

aprinde focuri acolo unde ceva încă mai doare

tu şi dragostea asta îmi trageţi fermoarul peste gură

peste ochi 

mă lăsaţi să respir doar între vise

îmi daţi să beau doar atunci când printre tăceri

reuşesc să strecor un ţipăt

aşa cum un om se ridică printre valuri pentru ultima oară

pentru a privi în ochi viaţa

tu şi dragostea asta nu mă chemaţi niciodată pe nume

de aceea dimineţile nu ştiu cine sunt

îmi ating chipul cu mişcări întârziate

fug spre o oglindă şi nici ea nu vrea să mă mai recunoască

mă aruncă printre alţi oameni fără chipuri

tu şi dragostea asta 

mi-aţi lipit pe spate aripi de unică folosinţă

m-aţi ucis în poeme şi duminică de duminică

îmi aprindeţi o lumânare la morţi

tu şi dragostea asta mă plângeţi doar pe ascuns

ca şi cum doar voi aţi şti că am murit

când eu umblu frumoasă şi liberă pe străzi

de fiecare dată la braţ

cu câte un alt străin

iubirea asta

stau în iubirea asta

de parcă

aş fi îngropată până la gât în pământ
învaţă-ţi cuvintele să stea în picioare în faţa mea
sau dezbracă-te odată de ele
vino şi ridică-mă  de aici
dezleagă-mi încheieturile
şi lasă-mă să îţi arăt
cum ar putea fi

presimţire

presimţeam întâlnirea noastră

ciocnirea apoi măcinarea tandră şi înceată
a tot ce însemnăm

împreună
ne-am legănat în frânghii
am desfăcut noduri ce nu trebuiau desfăcute
 am cusut peste umerii noştri
aripi de fluturi în continuarea tuturor
temerilor

ştiam că aşa cum marea îşi trimite valurile pe ţărm
să mângâie contururi
aşa dragostea noastră
îşi va retrage cândva în sine
toate aprinderile

presimţeam momentul acela

rănile măsurate în adâncimea cuvintelor

ţipătul prelung al viselor noastre
şi neputinţa

acoperă-ţi ochii
gura
urechile
iubitule
să stăm spate în spate
până când se face frig

come as you are

tu veneai spre mine cu o pasăre pe umăr

 cu atâtea femei agăţate în părul tău

tu veneai spre mine ca un roi de viespi

mă înconjurai şi o mie de voci îmi răneau mintea

tu veneai  şi

 timpul era un bătrân în cârje care abia trecea pe lângă mine 

teama îmi traversa lumile

iar eu stăteam în mijlocul lor

cu lumânări aprinse

cuvintele se ascunseseră demult sub pietre

rochia abia îmi acoperea tremurul 

sângele mi se spăla în tăcere

aerul îmi înţepa pieptul mă ardea ca o dragoste neîmpărtăşită

iar tu veneai mereu

îţi prevesteam dragostea o visasem de mai multe ori în trecut

o siluetă ce strălucea mişcându-se în ceaţă

cu braţe lungi ce mă făceau

să zgârii întunericul să pot ajunge la tine

 în tot timpul acesta tu veneai spre mine

iar eu ştiam

că atunci când ai să ajungi

vei intra în mine ca un avion în furtună 

silver lining

 şerpi argintii
mi se încolăcesc de umeri
îmi traversează lumile
când
sub bluza mea vii să dormi
iar eu devin furtună de nisip
curg toată în gura ta ca într-o clepsidră

te aud mereu de departe
la capetele aşteptării
un cântec de leagăn
şi un ţipăt scurt de durere

gândul că nu mai ajungi
picătura chinezească
săpând în pieptul meu

unde nu mai este loc pentru mine

acolo unde nu mai este loc pentru mine

mă răsucesc pe  altă parte

zgârii cerul cu unghiile şi fac un clopoţel să sune

undeva foarte sus

împing zidurile mele în jurul celor

care nu au adăpost

 le pun un soare deasupra o lună

şi câteva stele 

încât pe vârfuri doar să se ridice

şi să ajungă la ele

acolo unde nu mai este loc pentru mine

suflu şi din răsuflarea mea se naşte un uragan cu nume de femeie

un fel de katrina 2.0

şi uraganul acesta se întoarce în mine

să spulbere toţi oamenii care stau  de atâta timp

acoperiţi cu pânze 

la fel de tulburători chiar şi în moarte

când inima mea e o morgă

unde nimeni nu vine să-şi revendice cadavrele

acolo unde nu mai este loc pentru mine

fac un pas în lateral

şi găsesc o nouă americă

o insulă unde se întâlnesc ca într-o zvastică

toate minunile lumii

prin mine trece linia ecuatorului

şi tot ce îmi mai rămâne de făcut

e să mai aştept o vară sub cerul liber

cât îţi ia să ajungi

din noapte

să ardem împreună

put a spell on you

el îi mângâie craniul acum
după ce în părul ei şi-a învelit rănile
în părul ei negru ca un doliu
ani la rând
viaţa ei trăită mereu cu braţele încolăcite
de gâtul altcuiva
se apropie de sfârşit
o ultimă explozie particule de sânge împrăştiate în univers
întorcându-se în cercuri reconstruind-o
din foi albe subţiri ca de biblie
ea îşi exersează gesturile în oglindă
şi dincolo de oglindă de contururile ei
în linii dermatografice
ea ascultă cum prin pereţi mai departe
trupuri se macină cum ies din ele aburi cum praful
sub tălpile ei o înalţă
îi ridică umbra pe vârfuri
şi goală ea fumează
fumul o înveleşte în degete ce se mişcă pe spatele ei
dintre vertebre din cuiburi păsări se ridică
şi în picaj se aruncă sfâşiindu-i cu aripile pielea

în gura ei ca o prăpastie
aruncă-te
şi nu vei atinge pământul niciodată

întunecare

nu mai ştiu cum să te ating cât să nu-mi simţi rătăcirile
acum după ce vieţi la rând te-am căutat
prin toate lumile în care am putut fi femeie
şi dacă nu eşti tu nici acum
te voi căuta printre demoni
printre lupi şi printre rădăcini
şi în patul fiecărei familii
pe sub straturile de gheaţă şi prin anunţurile din ziare
voi pune o cruce în dreptul numelui tău
şi când te voi găsi te voi face să trăieşti doar pentru mine
şi doar pentru mine vei trăi căci toţi ceilalţi
te vor şti mort
mort ca şi poemul acesta care fără tine
îşi cheamă cuvintele înapoi
şi trage peste ele o tăcere ca un pământ greu
din care nimic nu se mai ridică

light my fire

eşti haita de lupi ce-mi traversează sângele
mereu flămând 
te orientezi după nordul dimineţilor mele
unde aştept cu bătăile inimii date înapoi
până la prima bătaie când am iubit
să vii să-mi strici cuibul

pentru că din tine mă ridic
şi-mi împing  marginile tot mai departe
câmpuri întregi cu flori sălbatice
şi faruri înalte
unde stau de atâtea anotimpuri
şi îmi regizez evadarea
în braţele tale

furnicile

mă las pe spate curg cascadă printre degetele tale

îţi suflu în gură îţi trec printre dinţi un ţipăt 
când întunericul îmi umple camera
cu mii de furnici ce se mişcă libere prin mine
o armată de furnici care îmi imită mişcările
mii se furnici pe care le iei în braţe şi le săruţi
furnici cărora le spui iubito
gândeşte-te la asta