un soare a apus

Am tot sperat
că vara asta nu se va sfârși niciodată,
că ne vom trezi în puful orbitor
sub geamul cu vedere spre rachete și constelații
și lumea va fi blândă și ne va tolera
toanele și vulnerabilitățile.
Dar totul a trecut,
a trecut totul și s-au îngălbenit deja amintirile virtuale,
ni s-au alterat
speranțele de viitor,
tot lucrăm la cubul acesta rubik
și nu nimerim culorile din nicio perspectivă.
S-a întunecat tot orășelul,
ni s-a făcut din nou frică.
 Pulsul valuri în aparate, singura constantă aici
 a rămas dragostea noastră.

canvas abstract cu fericire

Ceai de tei și mentă, convingerea că va
urma o toamnă docilă și lungă,
câmpul meu electromagnetic
pregătit să coboare bariera, să permită accesul.
Ne așteaptă o luptă incertă,
capcane noi se deschid și încearcă să ne rănească irecuperabil,
pe străzi, prin cartierele vechi,
un nou val de ură se propagă,
e de ajuns să treci prin el, e așa ușor să iei toată energia aia,
să o dai mai departe.
Să ies din zona de confort acum e tot ce îmi trebuie,
să spulber, să înving, să mă satur.
E timpul să mă reinventez, îmi spun,
privindu-mă pe furiș
în oglinda ovală, vintage.
Am nevoie de un detox afectiv,
să agăț pe peretele acela negru
din mintea mea
un canvas abstract cu fericire.

Adu-mi aminte
când a explodat totul
în confetti,
cum am ajuns să ne-nchidem în
ficțiunea asta maladivă
crezând că nimeni nu se va atinge de noi,
 că suntem speciali,
că  ni se cuvine totul.

vertigo

sunt gospodină
oh și ce bună gospodină
trec prin toate camerele apartamentului și dau perdelele la o parte
deschid în larg ferestrele
scutur bine
dream-catcher-ul de energii negative
mi-am închis conturile de socializare
și încă nu știu ce mă tentează mai mult să iau de la capăt
a început să mă sune lumea
să-mi trimită mail-uri
chiar și scrisori
mi-am instalat messenger
dar n-am găsit niciun mesaj vechi în arhivă
totul dinainte de tine s-a șters
toate flirturile infantile dinainte de tine
când eram o mică ipohondră
o idealistă angrenată
în relații pasagere
amețită de prea mult malț și weed
prin parcuri peste care acum
au pus mult ciment și mașini
mult ciment și deșeuri

sunt gospodină daaaaah
intru în mintea mea
și ucid toate insectele care se agitau acolo
ca în jurul unei surse de lumină
iau așchii din inimă le țin în palmă
și îmi place cum în lumină
chiar și durerea
începe să strălucească să pară frumoasă
să înduioșeze

s-a schimbat
anotimpul în fereastră
ca o imagine de background pe un ecran
un vârtej de frunze
mă ia pe sus
devin melancolică
devin vulnerabilă
și ce minunat e
știu că tu mă iubești pentru asta

Fantoma

Să trăiești cu o fantomă în casă nu-i ușor,
să știi că e acolo,
strălucind,
știind că-i importantă,
că e greu de uitat,
aproape
i m p o s i b i l.

Să încerci să îți vezi de mica ta rutină,
să alergi
în roata asta experimentală fără să te împotrivești,
să te bucuri de iubirea
în care ai nimerit
de parcă s-au aliniat toate fructele alea exotice și colorate
în mașinuța de tocat bani,
să îți muți doar un pic
privirea de la ea,
măcar un pic.


Și-ntr-o noapte timidă
cu stele licărind pe cer nevrotic,
străzi goale și oameni strânși bine sub păturile grele,
când credeai că poți în sfârșit să respiri bine,
că a plecat în sfârșit,
să vină târâș,
să deschidă toate cusăturile,
să facă ferfeniță tot procesul de vindecare.


Să trăiești
cu o fantomă în casă nu-i ușor,
ea vrea să o iei la dans
pe parchetul rece
din când în când,
să o visezi,
să o găsești prin fotografii,


e tot tributul
de care are nevoie.

wonderland

Fața ta e netedă și strălucește în toată monotonia asta ca o doză de cola în deșert.
Ochii tăi, două capace de bere sub care scrie, cu litere mari și negre,
AI CEA MAI MIȘTO
GAGICĂ DIN LUME,
un mesaj proiectat care pâlpâie constant
pe un ecran uriaș
la care privești,
din scaunul tău de director înconjurat de conexiuni cerebrale indecriptabile,
c-un trabuc cubanez între degete
și un zâmbet
sfidător.

Să rămân doar cu tine,
fără bruiaje din exterior,
fără păianjeni energetici care au încărunțit
tot așteptând
să le cadă ceva în plase,
să rămân singură cu tine ar fi perfect,
pe insula Barbuda sau Nevis,
promit că n-aș lua-o complet razna de fericire
ca Tokyo din La Casa de Papel,
n-aș căuta
pericolul și n-aș scormoni în trecut
ca o pasăre exaltată și stupidă.

Ți-aș face omletă
și aș fi
când docilă,
când rea,
aș memora în continuare toate bâlbăielile tale nocturne
și am râde împreună de ele a doua zi
ca niște copilași
râzgâiați
care au găsit
o baghetă magică
și tunelul
acela abrupt dar sigur
care duce
în Țara Minunilor.

un sfert de secol și un pic

Am scris și eu poezii
sperând cu naivitate că voi înmuia inimile voastre profund corupte, irecuperabil,
m-am îmbătat cu iluziile vestului, shot după shot, trăind visul auto-suficienței, în centrul mirajelor sociale,
am fost mândră și rea ca să supraviețuiesc,
am tolerat
și am îmbrățișat pe cei marginalizați apoi,
le-am iubit provincialitatea și franchețea,
mi-am făcut prieteni pentru o viață,

acum, la un sfert de secol
și un pic
de existență, departe de stereotipul
soției urbane, nicidecum docilă sau
resemnată,
în mica mea lume fantastică,
în apartamentul de la periferie unde-i zgomot de tren și maidanezi,
mult praf și folclor,
iubirea
cea de toate zilele,
aș putea să rămân
fără să scriu, fără să cârcotesc,
fără să dau share la cel mai
irezistibil video cu pisici
și mi-ar fi suficient, aș fi fericită.

mica mea dramă de azi

S-a ascuns soarele,
drone pe cerul gri proiectând nostalgie.

În orășelul străin plin de văduve și bețivi,
lângă iaz,
imaginea noastră reflectată pe suprafața apei, un mic tablou
suprarealist,
o peliculă de teamă strălucind.

Să-mi golesc mintea, să o aduc
la o temperatură normală.
Gata să renunț sau poate
doar gata de o resetare
care să facă linia din aparate
să prindă curaj, să se zbată ca un peștișor
în undița ta improvizată
pentru care m-ai lăsat
să mă trezesc singură azi.

Distruge
armata de drone
de pe cer înainte să pleci,
lasă-mi doar soarele,
doar știi,
sunt o meteosensibilă,
o iau razna în lipsa lui,
inventez
tot felul de boli,
le trăiesc și sufăr de parcă ar fi reale,
sau măcar
lasă pisica
în casă,
să se urce lângă mine,
să încălzească
partea ta.

vara si noi

Nu-i pisiceală, ci langoarea din zilele de vară, valurile de căldură în care lucrurile par altfel, se distorsionează, aproape te fărâmă.
Trecem granița și Moldova de partea cealaltă e captivă într-o buclă temporală,
câmpii uscate se întind sub privirile tale nostalgice,
ne sufocăm,
cerem air con de la domnu' șofer și ni se dă,
cerem o soartă mai bună pentru toți
și cine suntem noi să cerem asta.

Nu-i trist de tot,
pe unele străzi, în unele case, se aprinde,
ca un neon, uneori, fericirea.

Suntem acasă la tine,
stăm liniștiți, ne balansăm într-un leagăn improvizat,
o boare de vânt ne mângâie pielea arsă,
ne promitem chestii mici, realizabile.
Îmi spui povești
din trecut, chicotim și
ne doare,
mă duci și pe mine acolo, vom fi bine.

E vară iar, o vară în care totul pare posibil,
cu zgomot de motor
și șantier,
bâzâit de țânțari și fapte eroice,

e vară și suntem din nou
copilașii părinților noștri.

albastru de metil

Cum să-ți treacă timpul fără să doară sub cerul metil de vară,
să-ncerci o psihanaliză amatoare cu gândul de a vindeca vreo mică traumă,
să minți un pic
pentru bucuria celuilalt,
să cedezi tot mai mult
sub iubirea lui, să se spargă ușor
toate softurile de apărare,

o vară cu multă căldură și insomnie,
cu stări febrile sub megalună trăgând în piept aer de munte,
căutând pericolul și frenezia,

nimic monoton sau letargic
în toate astea,
un soare aruncând ace în corpurile noastre fragile
și
o gaură de vierme
în casa bântuită
gata gata oricând
să ne înghită.

dragostea

Ce, dacă nu dragostea,
când ajungi acasă înfrânt
după încă o zi printre animăluțele urbane,
ce altceva
atunci când totul e pierdut,
ai vreun mort
pe care nu știi cum să îl plângi,
un om mare, puternic,
pe care îl iei în brațe și ți se preface în lacrimi,
ți se scurge printre degete.

Ce altceva rămâne
în toată bezna asta,
simple obiecte de teroare și fantezie,
păpuși așezate
pe o bandă rulantă, zâmbind frumos în poze,

ce altceva,
dacă nu dragostea,
cu lumini de nave spațiale jucându-ni-se prin păr,
urmărindu-ne
transfigurarea.


Într-un orășel din nord,
cu case din turtă dulce și oameni răi,
se poate trăi, se poate
să fii fericit.

Cum,  dacă nu cu dragoste,
cu reflectoarele ei puternice
sub care palpităm,
ne chircim,
ne adăpostim unul în altul.

Calimero

Trec cu palmele peste zidul imaginar
după care mi-am ascuns o frică mare,
palpitează,
trimite mici șocuri electrice-n capilare,
printre crăpături cad șuvițe negre, câteva cuvinte de ură.

Am să o înving cândva, îmi spun,
privind direct în razele soarelui.

Terapie ca-n vacanțele de vară,
mă alint cu câteva momente de sinceritate,
cu o mică psihoză de sezon.
Înapoi în țară și mă destabilizez cu totul,
e de ajuns un caz la tv să-mi destrame fantezia.
Mă arunc în ore lungi de somn,
în curățenia frenetică de august.
Sindrom Calimero sau pur egoism,
durerea mea e mai mare decât a celuilalt, e mai adevărată. În lipsa ei, debusolare,
senzația că sunt departe de casă.

Și apoi el,
cu tandrețea lui nativă,
cu vulnerabilitatea lui atât de familiară.
Vine să consoleze, să orchestreze
o aterizare în siguranță.
El, care nu iartă nici după cei 7 ani de doliu negru, de penitență. Numai pe mine, în fiecare zi, pentru toate copilăriile.
Să crezi sau nu,
e zâmbetul de la final care contează,
nu-l vezi prin news feed, ne aparține în totalitate.