4

Intimitate

Nu-i loc să dai înapoi, aici,

dacă ai intrat,

trebuie să suporţi până la capăt delirul. Nu-i loc

decât

pentru adicții și

erotism avansat,

parov stelar

în background, tu dând scroll pe piele

 venetic, cu zâmbet mârșav,

nu e misticism

și nu-i doar chimic, cu toate astea

mă ții doar în jocuri mentale, înțepături

dulci ca niște frânghii

pe care mă împingi și mă tragi înapoi spre tine,

nu poate fi vorba de niciun coșmar

ci doar  de perioade scurte în care

punem distanță între noi

ca să ne-amuzăm

și să testăm

cusăturile,

să-nțelegem că e deja cimentat totul

și că doar dinăuntru

ne putem distruge.

Nu-i loc să dai înapoi, aici,

dacă ai intrat,

trebuie să suporți cu mine până la capăt

delirul, respiră ușor,

spune-mi o poveste și trece-mi degetele

ca niște ace

prin păr
cât timp
construiescîn jurul nostru
o capsulă de timp
care să reziste.

3

1.

Mult prea mult timp singură, mult prea mult.

S-au schimbat

anotimpurile-n fereastră ca-ntr-un tablou electric, le-am văzut

de pe canapeaua în care aproape am dispărut

pe jumătate.

Îmi urmez ritualurile cu sfințenie dar nu-s nicio sfântă,

fac treburile pe jumătate pentru că nu-mi plac finalitățile și nu-mi plac hidoșeniile reflectate-n cioburi de sticlă și nici

profețiile. Mult prea mult timp singură,

supraom sau bestie, zice aristotel, ce-oi fi ajuns nu știu, în căști mereu muzica mea

tragică, în aer dorința să sfâșii ceva. Te-aș strânge în brațe sau te-aș strânge de gât, uneori

amândouă în același timp, e o confuzie pe care mi-o permit

și tu oricum nu te superi. Hai, vino și salvează-mă, m-am uscat și-ncep să cad în tot

felul de capcane pe care mi le pun singură. Aș fi putut să fac atât de multe lucruri în lipsa ta,

în schimb am fotografiat luna și am așteptat să cadă Orionidele, mi-am plâns de milă

și-am făcut o baie fierbinte. M-am fotografiat și pe mine, așa, goală, vulnerabilă și penibilă, ca să țin minte. Mult prea mult timp singură, prea mult. Tot ce-am abandonat cândva m-a prins din urmă, a sărit pe mine și a început să mă muște de față. Hai, vino și salvează-mă acum, e vina ta,

te las să intri în spațiul meu intim, în cei 46 de cm pe care-i protejez cu unghii roșii și smokey eyes,

 repară-mă.

2

2.

Las țeasta la tine-n brațe ca pe-un trunchi de brad și-nchid

ochii,

pui un deget pe piele și-ncep să

defulez totul. E nebunia ta cea

care-mi dă siguranță, metal rock-ul în căști

când cutreier

orașul, tre să fie implozie

ca tot ce văd să aibă vreun sens,

tre să fie ispită și vicii, morți

inventate sau nu

ca să te țină uman,

tot ce trăiesc cu tine

e psihedelic

în cel mai banal mod,

totuși sunt seri

cu lung metraje europene,

cu certuri copilărești

care mă termină

mai mult decât orice scandal domestic

și veșnicele conversații

din miezul nopții când

sorbim cu paiul

unul din creierul celuilalt venetic,

e bine aici, stăm zile-ntregi

în pat și aerul se rarefiază

și-ncepem să ne ieșim din minți

adică din tipare și reguli

și nimic nu mă sperie

chiar dacă-mi tragi

cu dinții carnea

de pe oase

și luciditatea-mi alunecă

pe jos

ca o rochie subțire,

totuși las capul în brațele tale

ca pe un trunchi de brad

închid ochii și las țipari electrici

să-mi parcurgă

sângele.

1.

Cum a dispărut încet, încet, poezia,
delirul, foamea,
analgezia,
memoria mea
ca un USB virusat, memoria fără de care nu exist. Fără
de care nici tu nu exiști.
Un fel de pogo psihologic,
dragostea noastră, mârâitul de sub plastic
e semn că încă lupți. Vreau să mă provoci,
să faci să explodeze mine. Fiara asta care este viața
ne vrea între colții ei, nu-i nimic,
și noi o vrem. Nimic pervers, nimic toxic,
noi suntem furioși, furia
va învinge.
Urmele craniilor noastre
din pereți
e dovada că am fost aici. E greu aici,
sunt atâția inamici
invizibili și e așa
simplu
să renunți.
Dar noi nu, noi încă nu. Încă mai avem
ceva de spus,
mai avem câte ceva de ucis.

capul meu
greu
ca o ancoră
afară în lumina difuză
portocalie
ninge
incoerent

m-ascund
în barba ta
ca-ntr-un marsupiu
cu toate coșmarurile și insecuritățile
iubirea noastră
e dark web
trage-ți o mască pe față
ești liber să mă
fuți
cum vrei

terminat

Aș vrea să fiu puțin distrusă
să pot scrie
un poem confuz, demențial,
să am ceva putred rămas în mine
care să vă spulbere mințile,
o ultimă tragedie
în golul căreia
să vă aruncați,
dar nu a mai rămas nimic aici
care să doară,
n-a mai rămas nimic care să mă mănânce,
au murit maidanezii, târfele,
poezia,
s-au dărâmat și ultimele fabrici comuniste,
s-au distrus
cuiburile vrăjitoarelor, înghite-ți blestemele,
eu o să mă întind aici
și-o să aștept înghețul
să conserve
puțina inocență
care mi-a mai rămas,

dar el doarme

Doarme lângă mine ca un animăluţ

pe gura unui canal

şi nici nu-i pasă că frigiderul e gol,

sfârcurile mele întărite,

camera vraişte, mintea mea vraişte,

doarme lângă mine,
doarme şi nu ştie câte accidente se întâmplă

într-o matrioșkă, de câte ori plec

fără să mă simtă, de câte ori

mă răzgândesc în fapt,

doarme și îl iubesc așa, în fragilitatea
lui și-n naivitate,
ascult ceva tragic în căști și
simt că mă scufund într-o
apă amestecată cu sânge,

 a venit iar iarna,
crudă și orbitoare,
a venit iar iarna, anotimpul
în care mă simt întotdeauna dureros de lucidă
și ipohondră,
și-ncep să caut tramente pe-o parte și
traume  în memoria învinețită,
tumefiată,

dar el doarme, doarme,
doarme ca un animăluț pe gura unul canal
unde-i cald și-i
analgezie,
și nu-i pasă că eu îmi sfărm țeasta de oglinzi,
că am 3 perle mici, negre și tari
în sâni
care o să mă ucidă
și un pistol imaginar
c-un deget imaginar pe trăgaci
la tâmple
care ar putea
oricând
să mă-mprăștie
pe tapetul cu flori mici, vintage,
ca pe-un parazit, ca pe-o
lichea.

vis negru

a venit peste noi
amnezia
ca o iederă vitregă năucitoare
au venit diminețile în care nu ne mai temem
să fim lucizi și nu ne mai temem
de hidoșeniile care se reflectă-n
cioburi de sticlă
momentele când tăiem aerul dintre
noi și nu mai doare atât de tare
pentru că
am învățat să fim independenți
în iubirea asta am învățat să fim sadici și răi
serile cu lung metraje europene
care-ți scurmă în suflet și-n minte
și-n vintre
liniștea da
liniștea pe care o găsim în cabina de duș
cu apa fierbinte curgându-ne
printre cablurile neizolate din minte
calmul
pe care nu-l mai găsim în țigările cu filtru sau paharele cu absint
ci în momentele de după ce
ne rătăcim în convulsii și respirăm unul în altul
până ce trupurile ni se aburesc
pe dinăuntru
ca niște ferestre după care ne ascundem
pervertiți
au murit târfele maidanezii a murit
poezia
a putrezit
degetul imaginar
de pe trăgaciul imaginar
pe care-l simțeam atât de viu în tâmple
a venit amnezia
ca o iederă tandră să ne legene
în visul ăsta negru
negru și dulce
ca o otravă
de care nu te mai saturi

cântec negru

Ce mai rămâne
atunci când
mintea ți-e franjuri
și n-ai brațe să te legene să dormi când altele
te trag
între ziduri
și
ce
când totu-i moloz
și tu ești moloz
și ești departe
iar eu scriu
cu ochii închiși
pentu alți ochi închiși
cu ură
și milă

pentru că
între zidurile astea
sunt a tuturor și sunt
în primul rând
a mea
păpușă și vrăjitoare
confuzie și atracție

cu ochii închiși
pentru alți ochi închiși

ce mai rămâne
și ce a fost
un cântec negru suflă
prin mintea mea
făcută franjuri
și un țipăt scurt
muribund
la final
și degetele subțiri
ca niște ace
zgâriind ceva pe sticlă

meteoriți

Aș fi vrut să fiu și eu
o asiatică frumoasă,
să mă fotografiezi nud, alb-negru,
pe-o plajă părăsită sau pe o stradă
îngustă
luând de mână
vreun străin,
să-mi surprinzi cele mai
îndrăznețe
contorsiuni,
o asiatică micuță în chiloței albi, cu șuvițe
rebele și-ntunecate
peste ochi sălbăticiți,
cu gura mică șoptind
numai haik-uri
pe un fundal bântuit,
 să fiu eu
muza ta nimfo care să te-mpingă
spre paparazzi, să afli și tu
cum e să fii expus
ca un specimen mic și urât
pe o masă de disecție,
să intrăm
împreună
în pușcărie
pentru
indecență publică,
să ne iubim
printre șobolani
ca niște șobolani
ce suntem, adevărații supraviețuitori,
acum când
s-au deschis ușile
tuturor sanatoriilor
și umblă nebunii pe străzi
și urlă
și scuipă ce-a mai rămas sfânt
tocmai acum când de acolo sus
din cerul thriller
au început să se prăbușească
Orionidele.

sophie

Hai să recunoaştem, Sophie, obsesiv confesivă cum sunt
eu nu spun niciodată totul până la capăt
pentru că-mi place să păstrez
puţină radioactivitate în creierul meu zbârcit şi încântător,
ceva care să-mi zgârie cu unghiile adânc, noaptea, pieptul,
da, Sophie,
sunt de-o monstruozitate desăvârşită
şi chipul meu
se suprapune
pe oasele feţei tale zdrobite, mimează
teroarea şi umanul, extazul
în mâinile lui
transpirate şi puternice,

hai să recunoaştem, Sophie,
nu te voi învinge niciodată, aşa cum ai crescut,
nenorocită
ca o tumoră, pe sub tot ce era încă necontaminat,
nu te voi putea ţine
închisă
mai mult decât câteva zile, privind
cum ţi se stinge lumina şi ochii îţi devin
camere de ospiciu,
frumoasă cum eşti, Sophie,
cu tocurile tale
adânci
până în iad, cu tocurile care mă poartă
pe străzile astea încinse, prin cartierul ăsta
murdar şi la fel de bizar
ca prin 2000, când mă temeam
să ies din casă după lăsarea întunericului,

după lăsarea întunericului, îmi spun acum,
ce diferit şi minunat arată totul
pe întuneric, te iau de mâini
şi fugim
să colorăm în roşu asfaltul, un roşu
fantomatic, jumătate tu, jumătate eu,
de parcă aşa
aş putea face puţină lumină
în tot dezastrul ăsta,

da, Sophie, eu sunt tu şi
chipul meu se întinde
aşa frumos pe oasele feţei tale
zdrobite, păpuşa mea
teribilă, nimfa mea
întunecată,

hai să recunoaştem, Sophie, tu nu exişti
aşa cum nici eu,
nu.